Pentru scriitorul Alexandru Jurcan viaţa înseamnă literatură, film, spectacol, căutare, dăruire, călătorie, retragere strategică în spaţiul cărţilor sale. Ne-a oferit de curând şi ultima sa carte, Cei rămaşi pe pământ (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2010), un roman-parabolă, carte ce oferă o viziune inedită asupra existenţei umane pendulând între tragic şi comic, între sublim şi grotesc, între artă şi strivitoarea viaţă concretă, cu spaimele şi eşecurile ei, cu banalităţile şi  împietrirea ei în cotidian.
Se conturează astfel în roman, de la primele pagini, două lumi distincte: una concretă, nimicitoare, ameninţată permanent de obsedantul asteroid, cealaltă, a cărţii, a creatorului, imaginată, zămislită departe de percepţia comună. Ele sunt sugestiv delimitate foarte discret la început: un zid ascuns privirilor neiniţiaţilor (ceilalţi nu au acces în această lume), pentru ca treptat-treptat distanţa dintre cele două lumi să se amplifice, legăturile dintre ele devenind tot mai firave. Călătoria lui Septimiu din finalul cărţii este un magistral elogiu adus literaturii: spaţiul mişcător al deşertului devine simbolic: dincolo de ceea ce e vremelnic se ridică imperiul cărţii.
Aventura existenţială a lui Septimiu începe într-o lume strivită de banalitate. Viaţa alături de Lavinia devine un coşmar. Evadarea din acest spaţiu este unica sa salvare. Mai întâi descoperă în Nati o altă faţă a feminităţii. Aceasta este capabilă de dăruire, aparent inocentă, vieţuieşte departe de lumea maculată a Laviniei. Septimiu se iniţiază alături de ea într-o viaţă trăită departe de concretul nimicitor.