Băile Herculane. Un oraş între munţi, de o parte şi de alta a râului Cerna care trece grăbit şi furios la vale. Un oraş plin de hoteluri şi de pensiuni, de construcţii vechi amestecate printre cele noi, magazine mici, gherete şi tarabe, care vând toate aceleaşi mărfuri de duzină chinezeşti, cioplituri băştinaşe sau statuete reprezentându-l, debil, pe Hercule, simbolul oraşului.
Fireşte, renumele oraşului este dat de apele termale magice, care te vindecă până şi „de ochi”. Eu însă am văzut strălucirea acestui loc în clădirile vechi: Hotelul Traian, Hotelul Decebal, vechile băi şi o construcţie căreia i-aş spune palat (foto), în faţa căreia se află statuia, impresionantă, a lui Hercule.
Toate acestea sunt făcute, desigur, „pe vremuri”, de către austro-ungari. Nişte minuni ale arhitecturii de altădată, lăsate acum în ruină. Cu ferestrele şi uşile smulse, cu ierburi crescute printre crăpăturile zidurilor. Înăuntru totul este devastat. Nici guvernele, nici primarii oraşului care s-au succedat din 1989 încoace nu au s-au simţit responsabili faţă de aceste valori, unice prin frumuseţea şi vechimea lor. Şi cum legea nu le permite să intre cu buldozerul, ele sunt lăsate să fie mâncate de timp: poate că aşa, îmbogăţiţii peste noapte vor pune mâna pe terenuri şi vor construi în locul lor hoteluri moderne…
În afara apelor sale tămăduitoare lăsate de Domnul, Herculane înseamnă şi aceste construcţii impunătoare, stranii, din „altă lume”. Neasemuite! Şi tocmai ceea ce este mai frumos, ceea ce ar fi să facă gloria artistică a locului, este lăsat în paragină. Călăii frumuseţii îşi fac datoria…  
Cineva ne-a făcut minunea cadou, dar noi nu suntem la înălţimea ei. Parabola mărgăritarelor aruncate în calea porcilor cunoaşte şi ilustrări româneşti.