Cel mai tipic basarabean al literaturii române este Paul Goma, care zicea (despre sine însuşi, sau despre tatăl său, învăţătorul) că în Basarabia a fost socotit de ruşi spion român, iar în România spion rus… Aceasta este, de fapt, şi esenţa dramei românilor basarabeni: acolo trăitori printre ruşi, iar când au ajuns în Ţară au fost priviţi cu extremă suspiciune de fraţii lor întru neam, tradiţie şi credinţă. Familia Grigore Manu ajunge, cu ordin de deportare, într-un sat din Oltenia (în apropiere de Slatina Olt) – de fapt schimbă mai multe locaţii, în case şi sate apropiate din aceeaşi comună. Au fost desigur şi vecini cu suflet care le-au sărit uneori în ajutor, chiar dacă nu erau (cu mult) mai încropiţi ca ei material. Dar din partea celor mai mulţi olteni au fost întâmpinaţi cu invidie şi ochi rău, rea credinţă. Când Grigore, care provenea dintr-o familie de neguţători a ajuns gestionarul magazinului sătesc („cooperativa”), s-au găsit isteţi care să-l împungă în fiecare zi, că – îşi ziceau ei – de ce să ajungă veneticu’ ăsta mai bine, mai sus ca mine?? Oltenii erau buni mai mult de gură decât de muncă, iar unul mai „deştept” a pus ochii pe caii „veneticului”, singura avere a familiei, şi a dispărut cu ei într-o noapte întunecată, pierzându-şi urmele. (Şi-a construit şi un alibi de profesionist; abia peste ani şi ani păgubiţii au dedus cine de fapt i-a nenorocit).
…Dar să nu intrăm în miezul acţiunii romanului, fără o minimă prezentare. Autorul acestor rânduri a auzit, cu cca 15-20 de ani în urmă, despre geologul prospector Ion Lazu (care a activat vreo 4 ani în zona Bocşei), o prezenţă stenică şi tonifiantă şi în lumea literară. Citisem în reviste câteva fragmente de proză care mi-au atras instantaneu atenţia, auzisem şi de un scenariu de film… Abia de curând am aflat mai multe despre autor, pe care am avut şansa deosebită să îl şi cunosc personal, în toamna anului trecut, cu prilejul Conferinţei Naţionale a scriitorilor, când tocmai apăruse ediţia a treia, definitivă, a Veneticilor.
Ion Lazu este autor al câtorva volume de proză scurtă, şase romane şi trei volume de versuri, dar cartea vieţii sale este romanul Veneticii. După cum mărturiseşte şi autorul într-un interviu recent, subiectul acestui roman l-a urmărit toată viaţa. Ideea cărţii a pornit de la un scenariu de film de câteva pagini, pe care le-a „diluat” în… diluviul unei cărţi de 440 de pagini. La prima ediţie, cea din 1999 (cca 300 de pagini), a adăugat 200 în ediţia a doua – 2002 – , ca apoi să reducă iarăşi conţinutul cărţii cu vreo 60 de pagini în ediţia definitivă. Aceasta denotă un travaliu intens pe text – iar prin adăugarea părţii a doua, „Scribul familiei”, romanul Veneticii, profund modern în substanţa sa, devine în ediţie definitivă unul postmodern. Scribul familiei este chiar autorul, care în această parte a doua reia teme, rememorează şi adânceşte motive, idei, evenimente. Secţiunea începe cu o „scrisoare pierdută”: scrisoare a iubitei fiului în care aceasta se plângea mamei de nişte motive închipuite, şi se sfârşeşte cu gestul aproape ritualic al „scriitorului” de cruci… Având o grafie mai caligrafică, a fost desemnat de membrii rămaşi ai familiei (sau şi-a luat singur această misie, ca un adevărat cronicar) să scrie pe cruci numele şi anii vieţii membrilor dispăruţi: cinci în cinci ani! Dar scribul familiei îşi reproşează că le-a făcut alor săi dreptate doar pe hârtie, în moarte, fiindcă în realitate/viaţă i-a cam neglijat, vizitându-i din când în când.