O scrisoare a lui Marin Preda

Însemnat scriitor, nici vorbă, prin Moromeţii I (mai puţin prin restul producţiei sale, marcate de tendenţionism politic ori pur şi simplu de insuficientă adecvare la mediul urban şi la cel al lumii intelectuale), Marin Preda s-a văzut la un moment dat înălţat pe un piedestal al unei preţuiri totuşi vădit excesive. Împrejurare explicabilă prin dublul său statut, estetic (cu rezervele indicate mai sus), într-o epocă ce-a promovat o pletoră de mediocrităţi, şi oficial (regimul comunist a pompat destul în această reputaţie ce-i convenea). Funcţia de director al celei mai importante edituri, Cartea Românească, a jucat un rol defel neglijabil al ascensiunii sale, ajunsă pînă la privilegiul unei cvasiintangibilităţi. Nu o dată literaţii dornici a apărea la Cartea Românească încercau să cîştige benevolenţa prezumţiosului director închinîndu-i panegirice, cu atît mai vîrtos cu cît acesta obişnuia de la o vreme să condiţioneze publicarea unor cărţi de critică de prezenţa, între coperţile lor, a unor atari texte (ni s-au făcut mărturisiri în acest sens). Într-un fel, Marin Preda reverbera în mentalitatea sa cultul dictatorului, fabricat fără ostenire în „epoca de aur”, care cult, am putea presupune, reprezenta un stimul al propriei ambiţii (cum s-a întîmplat şi cu Adrian Păunescu). Din care pricină, greu de înţeles ni se pare un fapt ivit după decembrie ’89. Autorul Desfăşurării a început să fie elogiat postum, chiar de către cîteva condeie altminteri onorabile, pentru că ar fi ilustrat o „mare conştiinţă”, o „atitudine exemplară”, un „reper moral” etc. De unde pînă unde? Adevărul este că Preda a marşat de timpuriu pe calea „angajării” la ideologia totalitară, aşternînd nu doar nenumărate pagini în duhul prescripţiilor acesteia, ci şi (aşa cum a documentat George Gană, cu toate că lucrurile, în linii mari, se ştiau) modificîndu-şi scrierile de la o ediţie la alta, pentru a fi cît mai „pe linie”. Obedienţa sa faţă de cerinţele „forurilor” a fost una dintre cele mai exponenţiale. Preda a devenit un personaj ideal din punctul de vedere al intereselor acestora, circumstanţă ce lămureşte favorurile revărsate asupră-i. Fără a avea aplombul deşănţat al bardului de la Bârca, n-a fost în mai mică măsură un „soldat fidel” al partidului unic, gata oricînd de prestaţii conform şabloanelor, adeziuni, encomii, reportaje, „profesii de credinţă” pe inima cîrmuirii. Conflictul său cu Eugen Barbu, căruia unii sunt dispuşi a-i atribui o miză a principiilor, nu exprima în fond decît o rivalitate personală, întrucît ambii se aflau pe aceeaşi baricadă. Îi disocia şi-i asocia concomitent o mare aspiraţie carieristă, avînd o componentă arghirofilă, bizuită pe complicitatea cu puterea. N-am putea pune la îndoială, orice ar zice dl. E. Simion, convingerile comuniste ale lui Marin Preda, pe care le-a conservat pînă la sfîrşit. Doleanţa sa era doar cea a unor ameliorări minore, a unor „peticiri” aplicate sistemului comunist, în care se simţea pe deplin realizat, şi cîtuşi de puţin înlăturarea acestuia. Grăitor, respingînd, într-un comentariu din cursul ultimilor ani de viaţă, „spiritul primar agresiv”, nu găsea de cuviinţă a-i opune altceva decît „spiritul revoluţionar”…
O „epistolă necunoscută” a lui Marin Preda pe care o publică Nicolae Scurtu în România literară (nr. 18 / 2010) confirmă  asemenea consideraţii. Adresată lui Mihai Gafiţa, un apropiat în calitate de redactor-şef al Editurii Cartea Românească, ea dă în vileag supuşenia romancierului faţă de autorităţile partinice, rîvna sa ca nu cumva dispoziţiile lor să nu fie întrutotul aplicate. Faţa morală a lui Preda, dornic de a domina, discreţionar, arogant pe de-o parte, slugarnic, lipsit de scrupule pe de alta, apare aici fără retuş. Conciliabilul său cu Gheorghe Stroia şi cu Ion Dodu Bălan, care-i fac o vizită la Editură spre a-i transmite „obiecţiile” lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, adresîndu-i cu toţii „rugămintea să avem grijă să nu mai lăsăm de-aici înainte să se mai strecoare idei şi sentimente de două categorii: a) În chestiuni religioase, b) Lamentări lirice, negre, fără perspectivă, ceţoase şi deprimante”, este urmat de o şedinţă cu subalternii: „Eu am chemat redacţia (în afară de d. Paleologul care lipsea) şi am discutat cu ei îndelung asupra acestui subiect, cu angajamentul din partea lor că vor respecta pe viitor (vor ţine seama) de aceste deziderate”. Vedem astfel cum „rugămintea” produce cu promptitudine un „angajament”. Ne aflăm la puţine zile după lansarea faimoaselor „teze din iulie” (scrisoarea e datată 2 noiembrie 1971). Ele au dus, după cum se cunoaşte, la o nouă „strîngere a şurubului”, adică la reducerea relativelor libertăţi acordate intelighenţiei, însă nu chiar imediat, ci cu efecte vizibile mai cu seamă în anii următori. Să fi avut Marin Preda o rezervă? Un cît de vag impuls de solidaritate cu confraţii ameninţaţi de noi abuzuri? O tresărire de bun simţ scriitoricesc? Din păcate, nu. Cu o răceală cinică, analoagă cu cea a supercenzorilor, glorificatul Marin Preda contrasemnează imixtiunile dure preconizate de aceştia în domeniul creaţiei: „În ce mă priveşte, eu sunt pentru respectarea clarităţii textului, din punctul de vedere ideologic, eliminarea cochetării cu Dumnezeu (vezi Doinaş şi alţii, şi frînarea elanurilor lirice de genul celor deprimante), mai ales dacă sunt minore, poezie mediocră, etc. Dacă e mediocru, mai bine să fie optimist…”.
Există în această memorabilă de acum „epistolă necunoscută” şi o frază referitoare la subsemnatul: „În ceea ce îl priveşte pe Grigurcu, am convenit cu I.D. Bălan, adică a fost şi el pentru scoaterea lui din plan”. Aşa cum are bunăvoinţa a preciza dl. Nicolae Scurtu: „Cartea la care face referinţă Marin Preda, Critici români de azi, a apărut, după zece ani, la Editura Cartea Românească, 1981, 643 pag. A fost permanent respinsă din motive niciodată de acceptat”. Ce s-ar mai putea adăuga?