UN „OM VECHI”: VASILE URSACHE  

„Muşcăreţ”, de regulă (cum umblă vorba în folclorul cafenelelor), Radu Voinescu întâmpină entuziast (în revista Sud) placheta poetului sucevean Vasile Ursache (Epistole către Hefaistos, 2009). Mai mult, severul critic încheie triumfal (şi argumente sunt, salvă Domnului!): volumul în cauză i-ar prilejui semnatarului o intrare directă în istoria literaturii române şi chiar, să reţinem, „pe poarta din faţă.” Osteneala lirică a lui Vasile Ursache, spirit mai degrabă mitofil, înviind – spre propria-i desfătare – pedanterii uşor fanate, de savant abstras, purtând patina melancoliei şi refuzând efemeritatea clipei dar, cu aceeaşi eleganţă, şi alinierea/afilierea, a rodit exploziv. Deşi mai publicase, la Timpolis, Primire la regină (2002), observăm că plachetele lui Vasile Ursache, ins disciplinat, de o rarisimă discreţie (în privinţa propriilor producţiuni, destinate – s-ar zice – mai degrabă sertarului sau unor prelungi gestaţii) nu prea au stârnit comentarii. Fără ecou, constatăm, volumele sale îşi reprimă tumultul liric; poetul nu agreează poemul despletit, pletoric, meandric, macerând certitudinile. Avem însă toate motivele să credem că Vasile Ursache se va impune în forţă, devenind vizibil, punând la lucru şi calităţile sale manageriale. Şi cum Hefaistos loveşte „chiar Timpul răstignit pe nicovală”, finalul e, previzibil, optimist: „Ca firul Tainei să rămână viu,/ Tu meştereşti, Parcele torc, eu scriu…”
Vreme de aproape trei ani, Vasile Ursache, un om „vechi”, un homo classicus, sedus de eufonie, căutând alăturări insolite, a migălit – dacă ar fi să-l credem – la „o moşie de versuri şchioape”. Sunt oare aceste „vitralii poetice neobizantine” (adunate în volumul menţionat) doar biete poeme „scremute din pană”, cu peniţă boantă? Dimpotrivă, ele, divulgate într-un tiraj confidenţial (presupunem), curg – părelnic – fără efort, deşi respectă o severă rigoare arhitecturală, îmbrăcând corsetul sonetului. Desferecând „mireasma strânsă-n logos”, poetul (o „marfă cârtitoare”) cutează, iată, scrierea durernică „precum săgeata când o zmulgi din rană”: „Cu încă un poem scremut din pană/ spurc faţa foii…S-a făcut târziu./ Măcar scriind de-aş mai rămâne viu/ pe-o lume-n care Moartea-i suverană.” Sau, ca „plămadă de pământ”, sperând în înălţarea lăuntrică: „Să vezi prin Clipă, când se-ntredeschide,/ ce dezlânată-i curgerea prin Timp/ a seminţiei noastre fratricide/ şi pururi râvnitoare de Olimp…”
L-am putea suspecta pe acest poet, ştiutor de carte, de certă iscusinţă artizanală şi vigoare imagistică, capabil de voluptăţi rafinate, de verbiaj oracular, debordant? Nici vorbă, e străin de scriitura febrilă, incontinentă chiar dacă bonomia şi actoria (delicioase) ori robusteţea glumeaţă îi pigmentează zicerile în viaţa de toate zilele. El absoarbe şi dizolvă luminiscent zestrea cărturărească şi câte o pildă însoţitoare, plombată la subsol, gardează cele 49 de epistole „expediate” celui „mai nefericit dintre olimpieni”, ignorat, zice-se, şi de dicţionare; adică zeul Hefaistos. Cu „silă de repaus”, ţăranul din Breaza se mărturiseşte: „Ţăran înstrăinat de ţărănie,/ visez la ce-am pierdut şi trag de-o leafă/ şi bătrâneţile îmi suflă-n ceafă/ şi viii mor, şi morţii nu învie…” (v. A treizeci şi noua epistolă). Iar scriitura, oferindu-i prilejul de a arunca, prin timp, „sămânţa dulce a ideii” înseamnă şi şansa de a-şi nega trupul muritor: „Iubind, m-afund în smârcul de cerneală/ ce m-a vrăjit cu negrul lui ocult;/ Şi, tot iubind, Verbul de care-ascult/ mă izbăveşte-n zbaterea finală” (v. A patruzeci şi şaptea epistolă, despre Cosmosul rostirii omeneşti).
Totuşi, ceva s-a întâmplat, recunoaşte poetul, între cele două borne (apariţii) editoriale, încercând o explicaţie. Fastuos-protocolar acum, fals arhaizant, plombând la tot pasul referinţe mitologice, insinuând un tâlc ancestral, el propune – observa tot Radu Voinescu – o carte complementară prin subsolurile, cu însemnări „de jurnal”, să zicem, ce însoţesc fiecare sonet. Nu ştiu dacă Vasile Ursache a „încăput” în florilegiul liric întocmit de rafinatul degustător Radu Cârneci, şi d-sa un distins sonetist (v. Antologia sonetului românesc, 3 vol.), dovedind vitalitatea (şi regalitatea!) speciei. Oricum, poetul sucevean ar merita cu prisosinţă gestul. Şi el, negreşit, nu va întârzia.