Întinderea oricărui text e o poveste frumoasă. Fraze meditative, o naturaleţe fără emfază, admiraţia valorii, ca postulat, atitudinea etică sunt principii ale scrisului critic. Dar criticul român n-a ocolit, s-ar zice, nici produse şi autori de la „periferia” culturii şi literaturii. Nimic, însă, acuzabil. Din ingerinţele unui context politic, combinat (vai, combinatoriul!) cu o viziune maşteră asupra fenomenului literaturii autohtone, destule eforturi s-au întrerupt, au fost abandonate de iniţiatori sau amânate până la clipa prielnică. Titu Maiorescu a ambiţionat – mărturisiri exacte în jurnalul său – o istorie a literaturii noastre dar, acaparat de orgoliul politic al unor amici care cochetau, cu mai mult ori mai puţin talent, cu literele, se va fi risipit, rămânând riguros-lucidul descoperitor de talente ori semnatarul celor mai exacte comentarii de întâmpinare. Mai târziu, Eugen Lovinescu va încerca să aşeze eboşa modernistă la temeiurile istoriei sale de literatură română, dar pasionarea impresionistă a comentariului, selectarea exclusivistă a unor autori au întors tentaţiile realizării istoriei literaturii noastre la punctul zero. Acolo de unde nici istoriile-antologii ale lui Gh. Adamescu, L. Predescu, M. Dragomirescu, n-au mai reluat nimic, o dată cu schimbările contextului politic, nici proiectul stufos al lui D. Caracostea şi nici măcar Istoria lui George Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, n-au mai putut nici ei relua nimic din entuziasmul mai vechilor întreprinderi, o dată cu schimbările de regim politic de după 1947. Dar spiritul erudit al criticului român n-a lipsit nici în astfel de vremuri, prelungind starea de agonie a literaturii până aproximativ la „dezgheţul” de după 1965, chiar dacă vom putea vorbi de mai puţine finalităţi în acest teritoriu: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Rotaru, George Munteanu, Mircea Scarlat, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru, Mircea Zaciu, Eugen Todoran.
Cu Prozatori români de azi, Cornel Ungureanu duce la capăt, în două volume, explorarea din interior a unui fenomen complex din vasta carte de istorie a literaturii noastre de după al doilea război mondial. Dotat cu o conştiinţă critică necanonică, suferind nu atât de plăcerea comentariului cât de dorinţa evaluărilor corecte, el nu va scrie despre autori influenţi ci despre creatori-model. Modele pozitive, posibile opţiuni estetice pentru argumentele care, venind din tradiţie în actualitatea devoratoare, construiesc eşafodajul evoluţiei viitoare. Dar am putea spune altfel că, între ambiţia sincretismului şi eficacea alternanţă, el construieşte pe o structură compozită: exemplul unui Proust „întâlnindu-l” pe Lovinescu ne e acum la îndemână. Evitând generalizările fade, criticul caută esenţialul, este adeptul reconsiderărilor, se lasă furat doar de pasiunea pentru adevărul primenirilor, acolo unde s-au produs, pentru afirmarea calităţii textului, acolo unde aceasta există, pentru depistarea situaţiilor de înfrângere a unor prejudecăţi ori acolo unde s-au afirmat atari triumfuri.
Criticul bănăţean (e un spirit auroral, desigur, când vorbeşte despre Banat şi despre scriitorii provinciei), are un stil proteic, aparent neconformist şi îşi propune de la bun început să discute despre „scriitori vii”, din „imediata noastră apropiere”, autorii unui prezent continuu în dinamica prozei postbelice. Transparenţa temei obligă, firesc, la o critică valorizatoare, la o călătorie în larg şi o revenire pe ţărm pentru noi incursiuni în teritoriul explorărilor. Sobru, concis, precis el caută, deci, imaginea umanităţii reale în umanismul scriiturii. Se apropie de metoda esteticii lovinesciene dar atmosfera în care se consumă textul comentariului este călinesciană. Numai că ţinutul imaginar al scriitorului epocii impune, recunoaşte criticul nostru, „un studiu al profunzimilor”. Aici, originalitatea incontestabilă a lui Cornel Ungureanu va irumpe cu deosebire.
Criticul nostru construieşte ontologiile textului dar vrea în aceeaşi măsură să ambiţioneze în analiza acelui „limbaj al simbolurilor”, ca şi cum şi-ar pregăti fişele-conspect pentru lucrarea mirabilă a „cărţii antropocentrice”. El are oroare faţă de extazele semioticienilor grăbiţi să se impresioneze înainte de a se lucidiza, contaminaţi de invazia convenţiilor textului. Criticul duce cu sine acest sentiment al revelaţiei proprii şi spune, corect, că numai cucerirea tradiţiei, redescoperirea şi Renaşterea devin, pe drept, triunghiul erodărilor confortabile, gest cu o dublă natură: de salvator al construcţiei critice, de explorator subversiv în canonul sinelui estetic. Comentând literatura lui Mircea Eliade, spre exemplu, criticul relevă sensul latent al textelor şi-şi oferă neaşteptate unghiuri de interpretare.1
Criticul român e scriitor, spunea şi Al. Paleologu.2  E în asta o năzuinţă către sistem, gest de esenţializare, pe un traseu continuu-discontinuu, pus în raport cu literatura de altă dată. Provocări, distanţări, apropieri, respingeri, un duh inconformist însoţeşte şi demersul lui Cornel Ungureanu iar cartea sa – printre puţinele în epocă, la apariţia ei, cu o atari temerară abordare – nu mimează nicidecum excepţionalitatea, fraza se păstrează în limitele lucrului temeinic bine făcut, discursul nu se lasă copleşit de metaforizări, luciditatea nu e contaminată. Efortul se disipează într-un interes aparte pentru aşezarea scriiturii în lume, pentru explorarea atentă a impactul eului scriptor cu realitatea, pentru abordări varii legate de contextul operei şi al vieţii scriitorului, rolului său în societate, împrejurările formării sale. Transparenţele, ritmările ludic-speculative arată că a înţeles de timpuriu că nu poate birui prostia iar eclatantul rafinament îi îngăduie să fie în permanenţă atent la micile-marile remanieri ale spiritului critic. Scriind despre proza lui Eliade, stilul critic inimitabil, zice Al. Ştefănescu, e orientat spre desfăşurarea ceremonioasă a dizertaţiei dar şi spre ironia discretă.3 Ceea ce, până la un punct, e adevărat: spiritul critic se manifestă altfel decât suntem obişnuiţi. Nefiind adeptul precarităţii ontologicului, strategie din arsenalul criticilor de amvon din comunism, Cornel Ungureanu îşi regizează comentariul, cu trimiteri tocmai la o conştiinţă a convenţiilor literare care şi-a lăsat ori nu şi-a lăsat amprenta asupra scrisului unui autor.
Spirit neliniştit şi patetic, atunci când e vorba să discute valori reale şi nu inventate de unii dintre  confraţii prea binevoitori cu subprodusul literar, criticul abordează absolut detaşat de superficiile unei lumi traductibile, la vremea când apărea primul volum din Prozatori români de azi, în directive şi indicaţii grevând chiar statutul literaturii şi al autorului. De aceea, scrie Cornel Ungureanu undeva, în tradiţie trebuie căutate rădăcinile literaturii actuale, e nevoie de „a documenta cititorul” pentru a fi studiat felul de a fi al tradiţiei literare, de aceea pune în termenii urgenţei problema cuceririi tradiţiei. El se însoţeşte în memorial cu spiritul nesfârşit al literaturii, autenticitatea şi buna stăpânire a psihologiei profuziunilor augmentează statutul său de martor la priveghiul valorilor şi viitor restaurator, personaj indispensabil în opera de remitologizare a cotidianului literar.
De altfel, deja volumul II îl va scrie ca după o întoarcere din altă lume. Acum, criticul îşi joacă rolul său deopotrivă cu analiza convenţiilor prozatorului epocii în dialogul cu lumea. Grila de lectură zăboveşte mai ales pe verticala spirituală. Nu-l interesează nici în aceste noi capitole veleităţile autohtoniste, motiv pentru care magistrul nostru n-a semnat nici ieri şi nici azi cronici de descurajare. Nu vă grăbiţi şi lăsaţi orchestra să se odihnească! Domnul Profesor pare marcat de un simptom de provincialism. În fapt, însă, îl preocupă cu adevărat diagnosticarea literelor naţionale din perspectiva ataşamentului provinciei la programul literaturii române. Iar ăsta da, nu e un proiect fundamental ci un proiect care fundamentează fiindcă dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Noi ne continuăm povestea…
 
NOTE:
1 AL. ŞTEFĂNESCU, Cornel Ungureanu, în „România Literară”, XXXVI, nr. 39, 1-7 octombrie 2003, p. 11.
2 AL. PALEOLOGU, Arta de a admira, în volumul AL. PALEOLOGU, Ipoteze de lucru, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, p. 187
3 AL. ŞTEFĂNESCU, lucr. cit., loc. cit.