…din suflet, care nu se lasă dusă uşor, ar putea fi un tablou, o acuarelă interbelică cu nume învechit, mirosind frumos a lavandă. Un peisaj cu tufe de tamarix ascunzând case mici cu acoperişuri roşii, sau o natură statică abia sugerată – un vas de sticlă fragil, cu o creangă înflorită de prun. Eu le-aş alege pe rând. În zilele cu ploi aş păstra tufele de tamarix desenate pe zidurile albe ale caselor, iar în zilele cu soare m-aş „depozita” copilăreşte lângă vasul de sticlă cu floare de prun, răsfoind imaginare albume cu pânze neterminate, alungând norii cu tiv de argint de deasupra Balcicului alb, bolovănos, cu lumina lui răsfrântă de pereţii de cretă ai caselor.
Trei pictoriţe cu nume de fetiţe „de Medeleni”, crescute şi educate în şcoli serioase, trei femei ale anilor ‘30 (cei mai prolifici şi mai senini ani) îmbrăcate în rochiile lor cu nasturi mărunţi şi gulere minuscule, cu părul retezat după moda acelei vremi, pictează de la fereastră privelişti spre Precupeţii Vechi, case în care albul urlă de-a binelea, valuri în mişcare, ţărmuri prăfoase în care îngerii şi-au pierdut demult sandalele. Pictura lor e vaporoasă, spontană, culoarea iese adesea din linia desenului, alteori nu acoperă prea bine suprafeţele, te gâdilă, zboară, se subţiază, coboară şi nu o mai poţi scăpa din ochi pentru că s-ar ascunde, poate, pe fundul mării, ori în coridoare care nu se mai termină.
Se luminează din nou fereastra şi, în spuma ei, pictoriţele mele stau ca trei dorinţe pe care cu greu mă hotărăsc să le numesc: Nuni Dona, Lili Pancu şi Medi Dinu. Trei artiste tăcute, modeste, născute la începutul secolului trecut, traversând vremuri nu întotdeauna prielnice pentru destinul lor artistic, bucurându-se mai degrabă de succesul numelor prea cunoscute ale epocii.
Nuni Dona, ca o păpuşă cu ochi din nasturi, pictoriţă discretă pe un parcurs de 60 de ani de carieră, apreciată dar niciodată în linia întâi a rampei artistice, sfârşeşte la bătrâneţe într-o prietenie cu vrăbiuţele şi pisica.
Lili Pancu, „vaporoasa balerină cu pensula” (I. Frunzetti), aproape neştiută dacă lucrările ei nu ar apărea din când în când pe piaţa de artă, a pictat aproape 70 de ani într-o înţelegere modernă a picturii. Ca şi celelalte două contemporane ale sale, rămâne fidelă Balcicului anilor ‘30, fieful picturii româneşti interbelice.
Medi Dinu, ultima supravieţuitoare a acestei generaţii de artişti, nepoată a lui Delavrancea, contemporană cu Mihail Sebastian, Cella Serghi, Ion Barbu, Victor Brauner, soţie a poetului Ştefan Roll, ajunsă astăzi la venerabila vârstă de 101 ani, este întruchiparea longevităţii în arta pe care a iubit-o din copilărie.
Mape cu crochiuri, caiete de schiţe, desene remarcabile sunt dovada talentului lor înnăscut, dar şi a studiului în atelier. Cât de simplă putea fi fericirea la Balcic, locul providenţial al artiştilor interbelici cuceriţi de lumina acelei jumătăţi de secol, pictând plein-air de primăvara până toamna, trăind cu bani puţini în cartierul tătărăsc, făcând schiţe la Cafeneaua lui Mamut după chipurile pescarilor până la izgonirea din paradis şi închiderea definitivă a porţilor către această colonie artistică.
O istorie nedreaptă întoarce spatele acestor pictoriţe ale căror izbânzi creative rămân aproape necunoscute.
Culoare, discreţie, modestie…
Câteva pânze rămase în familie. Ramuri abia ninse, văzute de la fereastră, „Fata cu ochi verzi”, interior cu scaun şi vas cu flori, interior de artist, o pictură pribeagă care nu a cunoscut vanitatea, o pictură răbdătoare cu timpul, cu orgoliile, împăcată cu sine pentru că… atât a durat clipa!