Editura Paralela 45 a publicat, în 2005, cartea de poeme, cu titlul de mai sus, semnată de Ioan Flora.
Poetul aşază poezia oriunde, chiar şi în cârciumă, fără sfială. Printre comeseni umblă un individ, atent la toate, însoţit de V., unde află că discuţiile sunt politice, sindicale etc. El, autorul, găseşte acolo punctul de rupere a departelui de uitare.
Avem impresia că versurile pornesc intenţionat de la lucruri obişnuite, dar sunt încheiate, uneori, cu modestia înţelepciunii: „Zugrav anonim sacrificând o mie de vieţi, în clipa înălţării schelei” – Înălţarea schelei, din care reproducem: „Am mâinile însângerate. Cu toate cele zece degete/ strivesc miile de omizi/ ce s-au abătut peste singurul lăstar de viţă din curte./ Cu răbdare de stâlpnic, culeg, una câte una, păstăile (moi şi păroase, le stivuiesc în palma stângă,/ măcinându-le cu dreapta./ Pasta verzuie, dospită, ar putea acoperi până şi peretele/ exterior al Voroneţului, acela cu Judecata de apoi”; cu un final remarcabil: „Zugrav anonim sacrificând o mie de vieţi, în chiar clipa înălţării/ schelei”.
O aplicaţie către nostalgia naturii se poate urmări în multe locuri, unde poetul încearcă să vibreze în cititor un anume sentiment. În Semne este pomenită, cu delicateţe, amintirea tânărului poet dispărut, Iustin Panţa, poem din care redăm: „Atunci, în septembrie, Iustin a cules de pe aleea cu câini/ un pisic negru,/ atunci, în septembrie, falsul Iustin era deja înecat pe jumătate,/ atunci, în septembrie, Iustin a avut chintă royală servită/ de damă de Pică/ atunci Iustin a pus pisicul negru în farfurie tot îmbiindu-l/ cu pană de crap  prăjit”. În continuare, versurile motivează natura şi natura versurile – este vorba de un anume spaţiu; şi nu este singurul. Alteori, ia ca martori marea şi malurile ei. Mai întâlnim, de asemenea, natura umană şi natura citadină aflate într-o anume ambianţă, dar şi o bagatelizare a fenomenelor importante, intenţionată, în scopul realizării versurilor. Sobele bătrânului Wagner, Bunicul citea cu urechea, Fum surpat în pământ sunt poeme unde întâmplarea, povestea, gândurile curate în amintirea mamei – cartea este scrisă „în memoria mamei mele, Viorica” – conturează universal acesteia. Reproducem poemul Sobele bătrânului Wagner din mai multe motive. Lăsăm doar cititorul avizat să retrăiască unele clipe: „În dimineaţa aceea, bătrânul Emil Wagner şedea, mândru şi drept,/ în jilţul de stejar masiv, sprijinind cu ceafa/ soba maronie din porţelanul de Meissen,/ pozând unui june fotograf, pentru National Geographic./ Aş minţi dacă n-aş spune că sunt mândru de ea,/ iată, îşi arde, de peste opt decenii, nestingherită focul şi nu-i lipseşte nici măcar un fir de păr din cap.// Atâta a spus bătrânul, privind fix prin geamul alungit/ la smochinul cu douăsprezece braţe din curtea Casei Monteoru./  Afară viscolea câineşte, tânărul fotograf îşi asambla la loc/ stativul, de plecare, Bătrânul/ părea a nu se mai dezlipi de soba înaltă de patru metri,/cu motive florale în relief, dispuse pe opt etaje./ Atunci l-am întrebat: „Nu bei şi dimineaţa o horincă?// Bătrânul Wagner a stat şi a cumpănit o clipă, după care/ a zis că da, dar numai de-un deget./ – Poate moare! – şi-a zis junele fotograf./ – Să fii tu sănătos! i-a răspuns, citindu-i gândul de pe buze, bătrânul./ Tata avea fabrică de spirt şi mă bătea cu joarda când/ acum un veac, mă tot strâmbam după ce dam obligatoriu pe gât/ câte un degetar de alcool de 96 de grade.// A mai stat ce a mai stat. Afară ningea vârtos, cu cearşafuri/ când albe, când gri şi-atunci, deodată,/  bătrânul se săltă ca un flăcău din jilţ,/ îmi mulţumi şi ieşi din biroul tapiţat cu clasici, luând-o/ pe scări, la etaj,/ pentru a mai poza şi-n faţa sobei albe, din porţelan de Ravenna,/ marca Emil Wagner.// Afară se decretase Cercul Polar. Afară încă se mai întrezăreau/ vârfurile smochinului cu douăsprezece braţe/ din curtea Casei Monteoru”.
Temele sunt diferite, tratate cu oarecare detaşare. În Via, poem scurt, dedicat lui Ioan Groşan, poetul se crede a fi proprietarul morţii în departele – aproapele deznodământ. – Titlul acestei cărţi ni se pare premonitoriu. – Redăm poemul Via: „Moartea mea umblă desculţă prin vie. Nu vroia nimic,/ nu bea, nu cosea,/ nu lega, cu fire argintii, viţa în floare./ Era în pielea goală şi semăna cu un Vulcan stins./ Era şi pământ roşu, amestecat cu pietriş.// În clipa aceea, moartea mea se preumbla desculţă prin vie./ Eu eram departe, în munţi, tăiam fagi şi pini şi-i încărcam/ în vagonete./ Beam rom cu ibricul acela de aramă, ostenindu-mă să privesc,/ printre trunchiuri, cerul.// Moartea mea umbla desculţă prin vie”.
Autorul ştie să încheie unele poeme cu metafore reflexive ce au efectul scontat. În Ce vei scrie azi, e parcă o întrecere, paradoxal, resemnat cu sine, în aşteptarea versului şi a unui posibil dialog cu M. Visător, trăieşte cu nostalgia întâlnirilor tinereţii –  În câmp deschis.
Se vede că, pe lângă poetul născut, meseriaşul nu ne dă de ruşine, fapt ce reiese din mânuirea, cu dexteritate, a cuvântului.
Poezia din această carte nu este spectaculoasă, dar seamănă unui anotimp care ştii sigur că va veni.
„Dejun sub iarbă” completează seria de cărţi izbutite ale regretatului poet Ioan Flora, mai mereu jovial, dublat de o anume înţelepciune. Uneori încheia o discuţie cu: „Ce am zis, am zis!”

P.S. Poetul ne-a dăruit cartea pe 12 ianuarie 2005. Chiar în zilele următoare am început să scriu despre ea. Articolul era în faza finală când un telefon m-a anunţat că pe 3 februarie, la ora 8 seara, poetul plecase dintre noi. Am scris articolul şi l-am tot rătăcit, mereu regăsindu-l. L-am reluat şi acum îl încredinţez tiparului.