– Să ne întoarcem la Paris…
– Dom’le, Parisul nu e un oraş, ci o lume. E fascinant. Are un magnetism de nedescris. Acolo mi se „universalizează’’ conştiinţa. Zbor spre înalturi. Odată pe an, musai, merg la Paris. Altfel mor!

– Tinereţea ta se leagă de Paris…
– Şi de bagheta pe care o înfulecam zilnic. Asta îmi permiteam. Eram sărac. O licenţă se lua foarte greu la Sorbona. Dar importat e să înveţi oraşul. Şi asta înseamnă să-1 baţi la pas. Să fii în lume, în viermuială; printre pictorii din Montmartre, să stai trei ore pe o cafea, să răsfoieşti ziarele, să priveşti, cu gândul dus cu sorcova, vitrinele. Eram student, fără bani, învăţam oraşul. Îmi alegeam centrul. Acolo, la Paris, îţi poţi alege centrul – asta e formidabil! Printre intelectuali, derbedei, comercianţi. Ceva s-a întâmplat cu mine acolo. Parisul m-a spiritualizat. Şi nu exagerez când spun că simt nevoia fizică, dureroasă, de a-1 revedea. Măcar o dată pe an. Altfel, sunt bolnav!