Născut: 27 martie 1945, Piteşti, Argeş
Absolvent al I.A.P. Bucureşti
– profesor Mihai Rusu, promoţia 1971
– specializare Muzeografie, promoţia 1982
Membru titular al U.A.P. din România (1975)
Preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România – Filiala Piteşti, 1980-1990
Profesor, Liceul de Artă “Dinu Lipatti”, Piteşti
Lector universitar asociat, Universitatea din Piteşti

Un poet al luminii

Dintr-un anumit punct de vedere Ion Pantilie reface în culoare, mai exact în bidimensional, traseul pe care l-a străbătut Brâncuşi în tridimensional. Ignorând lumea exterioară, evenimenţială, aceea care generează tot felul de mimetisme şi induce insidios afirmaţia că lucrurile au fost deja aşezate, pictorul porneşte de la prezumţia că reprezentarea artistică suspendă orice legătură anecdotică cu formele care o preced. Privirea încetează a mai fi un simplu intermediar, un vehicul între stimul din afară şi procesatorul dinlăuntru, şi intră decis în rolul întemeietorului, al generatorului autonom de forme suficiente sieşi. Deşi materialele, tehnicile şi instrumentele sunt cele consacrate istoric în practica picturii, Ion Pantilie răstoarnă subtil natura lor previzibilă şi deplasează interesul de pe existenţa lor fizică, imanentă, pe raţiunea lor transcendentă sau, mai exact, spirituală. Materialitatea pânzei dispare imperceptibil sub tuşa de culoare, iar substanţa culorii se resoarbe şi ea, cu o discreţie la fel de mare, în pura pâlpâire optică a tonului, după cum orice amprentă carnală pe care ar lăsa-o în urmă instrumentul pictorului, fie el penel, cuţit, tub etc., dispare miraculos de pe suprafaţa finită. Lucrarea astfel obţinută, tabloul, dacă ar fi să îl identificăm prin denumirea sa cea mai familiară, iese deopotrivă din inventarul obiectelor cunoscute şi din repertoriul formelor previzibile. Lumea polimorfă, infinitatea obiectelor cu un statut bine definit, avalanşa de tonuri şi de expresii prin care privirea noastră se strecoară fascinant şi anevoios în acelaşi timp, se volatilizează printr-o misterioasă alchimie şi devin deodată înalte, abstracte, edenice şi pure. Culoarea, deposedată de substanţă şi distilată până în pragul absolut al esenţei totale, se preschimbă într-o paradoxală materie pneumatică, în abur angelic şi în particulă care şi-a pierdut iremediabil vocaţia gravitaţională. În spaţiul unei asemenea reverii care, încetul cu încetul, se structurează imponderabil până îşi stabileşte, cu o rigoare infailibilă, parametrii unui univers cu totul special, Ion Pantilie iniţiază, pe cont propriu, un amplu dialog cu lumea vizibilă, fie ea elaborată sau ingenuă, şi cu nenumărate retorici ale istoriei artelor. În funcţie de aceste repere, el se defineşte indiscutabil cu un spirit oriental, pe alocuri chiar extrem-oriental, fascinat de civilizaţia semnului şi de etica nondiscursului în aceeaşi măsură în care este sever delimitat de orice negociere cu tranzitoriul şi cu anecdotica perisabilă. Spiritul său creator se înscrie, astfel, mai curând în tipologia artistului de factură mistică, a celui căruia lumea i se revelează decât în tipologia artistului de factură intelectuală, raţională, care ia lumea în posesie pe măsură ce o analizează şi o descrie. Pornind de aici, de la această realitate pe care artistul o instituie printr-un imperceptibil proces al devoalării, pictura lui Ion Pantilie joacă rolul unui spaţiu intermediar, al unei porţi care deschide şi închide în aceeaşi măsură. Cum tabloul său nu istoveşte percepţia în iluzie, dar cum nici nu opacizează privirea ca un zid inexpugnabil şi, în consecinţă, suficient sieşi, el împrumută oarecum sau, mai bine zis, preia ca un reflex abisal şi irepresibil, ceva din mecanismul de percepţie a Icoanei, a expresiei simultan transparente şi opace. Iar această asociere nu este în niciun fel abuzivă, pentru că în pictura lui Ion Pantilie, ca şi în configurarea expresivă a Icoanei, geometria lăuntrică şi lumina joacă un rol indiscutabil şi definitiv.