Previzibil, inevitabil chiar, apariţia volumului Viaţa unui om singur (Ed. Polirom, 2010), la cinci de la moartea autorului (conform dorinţei testamentare a lui Adrian Marino) a pus pe jar fauna literaţilor. Amânăm inventarierea ecourilor şi a unor reacţii furioase, chiar viscerale (fireşte, a celor „încondeiaţi”, îndeosebi) pentru un viitor episod. Încercăm, deocamdată, a schiţa un profil al „marelui singuratic” de la Cluj, un ideocritic animat de mari proiecte, spirit himeric, enciclopedic, sintetizator, un ins vanitos, iritabil, care abia spre sfârşitul vieţii şi-a recâştigat adevărata vocaţie (cea râvnită, de ideolog) şi care, în masivul op amintit (526 p.), se războieşte cu toată lumea. Deoarece – precizează autorul – gândind altfel, scara sa de valori era „net deosebită de a mediilor sociale şi culturale” străbătute, aruncându-l într-o singurătate (nici socială, nici sentimentală) „greu de suportat”. Eternul revoltat, măcinat de irezolvabile contrarietăţi încearcă, aşadar, să-şi descrie suferinţa şi să-şi dezvăluie identitatea (neînţeleasă, marginalizată etc.), răfuindu-se cu ignarii contemporani.
Convins că în câmpul nostru cultural critica de idei ar aduce „un suflu nou”, incomodul Adrian Marino a pledat, consecvent şi coerent, cu „elan categorial”, pentru un proiect de anvergură, impunător, de reflexie românească. Ceea ce a şi reuşit. Ştiind prea bine că raţiunea ultimă a literaturii se află, negreşit, dincolo de ea. Şi că, logodind (himeric) culturalul şi politicul, dezvoltând enciclopedismul (iute taxat de unele voci drept anacronic) va sluji eforturile de democratizare şi reformism pe fundalul liberalismului, raţionalismului, policentrismului, idei dragi pentru care s-a bătut o viaţă. Dar „gânditorul categorial” (cum, fericit, l-a numit Constantin M. Popa), părăsind Paradisul conceptelor şi-a dorit cu ardoare, în realitatea imediată, „revenirea în Europa”.