Cultură, sub-cultură, subversiune – cartea unei generaţii pierdute
Romanul de debut al Cristinei Nemerovschi, Sânge satanic (Editura Herg Benet, 2010), a declanşat repede controverse. Să fi fost numai titlul – care duce către o sub-cultură principial indezirabilă, despre care ne-am deprins să aflăm mai cu seamă din materialele difuzate la detestatele (pe bună dreptate) ştiri de la ora 17.00 – şi tot ar fi fost de ajuns pentru a determina a priori mefienţe, aprehensiuni, respingeri. Textul însă, pentru cei care probabil s-au lăsat antrenaţi în lectură mai cu seamă de promptele întâmpinări favorabile, ba chiar elogioase, fără a fi iniţiaţi în temele cărţii, s-a dovedit o veritabilă piatră de încercare. Atmosfera absurd-mizerabilă, ca în Trainspotting, de Irvine Welsh, extracţia periferică sau joasă a personajelor, caracterul şi conduita lor, mai ales ale celui principal, care este şi naratorul, dar în mod deosebit limbajul şi transcrierea lui (voi reveni asupra acestor aspecte) au oripilat chiar şi scriitori cu nume azi, dar care, mai în urmă cu douăzeci de ani, militau fervent pentru un limbaj neacademic în literatură şi în anumite reviste.
Adevărul este că romanul acesta fără un fir epic propriu-zis (cum i s-a reproşat, între altele, şi e de neînţeles de ce ar fi trebuit să aibă neapărat unul, iar asta nu doar pentru că romanul modern – într-un anume fel, ne aflăm încă în modernitate, chiar dacă, eventual, aşa cum am mai scris în altă parte, prefixăm termenul cu „post-” – este, nu-i aşa!?, un gen proteic, ci şi pentru că nu ar fi deloc primul de acest fel) are toate ingredientele pentru a provoca şi reacţii de bună întâmpinare, mergând până la entuziasm, dar şi de respingere, chiar în notă vehementă. Noutatea cărţii, care propune o tehnică şi un limbaj (oricât de „crud”, nu frust şi, în ciuda tuturor durităţilor şi a vulgarităţilor abundente, deloc lipsit de ideatică), de o anumită inovaţie la nivel artistic, constituie pentru unii motive de a-i saluta apariţia. Aceleaşi elemente care aduc noutatea – cum se întâmplă adesea în literatură – pot să stârnească şi împotriviri furioase. Ceea ce face parte din dialectica impunerii formelor sau formulelor inovative, mai ales atunci când par mai radicale.
Romanul de debut al Cristinei Nemerovschi, Sânge satanic (Editura Herg Benet, 2010), a declanşat repede controverse. Să fi fost numai titlul – care duce către o sub-cultură principial indezirabilă, despre care ne-am deprins să aflăm mai cu seamă din materialele difuzate la detestatele (pe bună dreptate) ştiri de la ora 17.00 – şi tot ar fi fost de ajuns pentru a determina a priori mefienţe, aprehensiuni, respingeri. Textul însă, pentru cei care probabil s-au lăsat antrenaţi în lectură mai cu seamă de promptele întâmpinări favorabile, ba chiar elogioase, fără a fi iniţiaţi în temele cărţii, s-a dovedit o veritabilă piatră de încercare. Atmosfera absurd-mizerabilă, ca în Trainspotting, de Irvine Welsh, extracţia periferică sau joasă a personajelor, caracterul şi conduita lor, mai ales ale celui principal, care este şi naratorul, dar în mod deosebit limbajul şi transcrierea lui (voi reveni asupra acestor aspecte) au oripilat chiar şi scriitori cu nume azi, dar care, mai în urmă cu douăzeci de ani, militau fervent pentru un limbaj neacademic în literatură şi în anumite reviste.
Adevărul este că romanul acesta fără un fir epic propriu-zis (cum i s-a reproşat, între altele, şi e de neînţeles de ce ar fi trebuit să aibă neapărat unul, iar asta nu doar pentru că romanul modern – într-un anume fel, ne aflăm încă în modernitate, chiar dacă, eventual, aşa cum am mai scris în altă parte, prefixăm termenul cu „post-” – este, nu-i aşa!?, un gen proteic, ci şi pentru că nu ar fi deloc primul de acest fel) are toate ingredientele pentru a provoca şi reacţii de bună întâmpinare, mergând până la entuziasm, dar şi de respingere, chiar în notă vehementă. Noutatea cărţii, care propune o tehnică şi un limbaj (oricât de „crud”, nu frust şi, în ciuda tuturor durităţilor şi a vulgarităţilor abundente, deloc lipsit de ideatică), de o anumită inovaţie la nivel artistic, constituie pentru unii motive de a-i saluta apariţia. Aceleaşi elemente care aduc noutatea – cum se întâmplă adesea în literatură – pot să stârnească şi împotriviri furioase. Ceea ce face parte din dialectica impunerii formelor sau formulelor inovative, mai ales atunci când par mai radicale.