…ajung să se deschidă una dintr-alta, inundând străzile, casele, duminicile şi serile verilor noastre, am un sentiment de neîncredere, ca şi cum aş fi nevoită să străbat un câmp cu tauri. Într-un carusel ameţitor, printre confetti şi tobe, paradoxal, oraşul pare cotropit de oboseală şi singurătate. Atunci sunt în stare să pândesc o singură zi, la capătul unei scurte călătorii, o zi dulce la pipăit, între două ploi, o zi lunecătoare într-un orăşel – bijuterie. Un gând secret mă împinge între umerii munţilor şi îndrăzneala mea dobândeşte o limpezime matinală.
Sunt în plin sezon muzical, la Sinaia, într-una din zilele ,,festivalului mic’’ – Enescu şi muzica lumii. Un binevenit bemol îmi încetineşte ritmurile şi mă rostogoleşte aproape de graniţele visului. Speram doar ca ziua aleasă de mine să fie un pic mai mare pe dinăuntru decât toate acele zile mal aimés, abia părăsite. Şi, iată, nu ştiu cum să aleg din mulţimea ,,duminicilor’’ unei singure zile de august!
La Cazino, Bach şi Haydn, într-o interpretare artistică de elită cu Silvia Marcovici, Marin Cazacu şi Aimo Pagin. Dincolo de foaierul cu oglinzi, două expoziţii de pictură (Augustin Costinescu şi Constantin Daradici) găzduite în săli paralele, moderne şi bine luminate. O doamnă  – vornicel le ,,apără’’ cu eleganţă.
Numai o tremurătoare de emoţie şi mirare, ca mine, putea să primească, la sfârşitul aceleiaşi zile, invitaţie la un concert mai mult decât visat, aşteptat şi amânat aşa cum amâni să te atingi de ultima bucăţică de pâine într-o vară neroditoare: o seară de jazz, la Buşteni, cu veteranul muzicii româneşti, Johnny Răducanu, alături de prezenţa subtilă a contrabasistului Pedro Negrescu. Adevărată lecţie de armonie cu muzică simplă şi în acelaşi timp profundă, un regal pianistic punctat de intervenţiile maestrului când joviale, paterne, când ironice, candide. Jazz în registru clasic, ,,Octombrie-song’’, Gershwin, Duke Helington, oferite cu generozitate publicului cu recunoştinţă pentru spectacolul pur.
Şi totul ud în jur, ud şi strălucitor pentru că ploaia, la Buşteni, este de-o vinovată frumuseţe.
O zi de august leagă laolaltă două dimineţi. Amândouă aplecate deasupra visului. Şi numai în vis eşti luat prin surprindere de cea mai neaşteptată invitaţie la cafea, pe terasa Vilei Luminiş, la Cumpătu. Pare o poveste inventată anume şi totuşi, este momentul în jurul căruia zbor ca o pasăre de câteva luni încoace. Chipul casei solemne şi albe, ecoul rapsodiilor, pianul Ibach al maestrului Enescu, verdele aproape negru al brazilor, toate se desfăşoară înaintea ochilor şi sufletului ca o curgere de apă. Şi sunetul unei lumi de mai ‘nainte în vocea custodelui de la Luminiş – primăvăratica doamnă Teodora Focşeneanu.

Secretul unei zile de august: un cerb, adevărat ca o părere, în albia Prahovei, neînţelegând nimic din forfota lumii.