„Se poate trăi şi fără poezie, fără îndoială, numai că aceea nu e viaţă” (Paula Romanescu). Am auzit chiar, nu demult, de cazul fenomenal al unei găini care a trăit fără cap vreme de patru ani, performanţă de care în mod normal este capabilă doar evoluata noastră specie umană. Nimic mai firesc, prin urmare, ca norocosul de român “născut poet” de-a gata să fie ultimul din lume care să-şi bată capul cu supravieţuirea. “Quidquid tentabam dicere versus erat”. Avem noi prin partea locului griji mai mari decât poezia de mâine, căci poţi trăi şi fără ea la o adică, dar nu poţi trăi, bunăoară, fără legalizarea bordelurilor şi a consumului de marijuana, dovadă şi disperarea care i-a scos în stradă pe bieţii studenţi ai asociaţiei Litere 2000 (“Şi dă-ne nouă iarba noastră cea de toate zilele”) şi care l-a silit cândva pe un talentat pornograf să debuteze cu un volum de versuri tipărit – la propriu – pe hârtie igienică. Câte şi mai câte asemenea necesităţi urgente aşteaptă să fie satisfăcute cu prioritate, aşa că poeţii mai pot aştepta, azi se poartă alte valori, dovadă şi cele mai recente istorii ale literaturii ce nu-ţi mai lasă nicio îndoială că zicala “ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus” se referă la tariful autorilor. Va fi luând în seamă Costin Tănăsescu lipsa de pe agendă a nevoii de poezie la momentul actual, când vine să-şi publice noul său volum Romanul în care mor? S-ar zice că da, dacă e să cochetăm cu constatarea că şi-a făcut deja un adevărat adagiu din minulesciana suspensie “pentru mai târziu, pentru mai târziu”, o mai veche cunoştinţă din Vrăjitoarea (2007) sau Mi amor (2005). În orice caz, cu sau fără fredonarea acestui refren, un condei aşa de reticent şi de zgârcit precum cel de faţă s-ar potrivi grozav ca reacţie (de nu va fi deghizând cumva chiar un protest în surdină) la falimentul pieţelor noastre de azi prin care fructele Parnasului zac nevândute. Altfel, “peste mode şi timp”, orice lirică minimalistă şi omisivă de asemenea factură rămâne avant la lettre o ofertă puţin vandabilă din pricina beţelor în roate puse decodificării, prea ades sinonime cu lipsa de seducţie. Costin Tănăsescu este unul dintre acei rari practicanţi ai “tăcerii vorbirii” (oximoronul lui Jolly), ai blancurilor lui Henri Lefebvre sau ai “spaţiului deverbalizat” teoretizat de un Grigurcu ori un Abăluţă, care preferă mai degrabă să te ţină în şah decât să te câştige. Fragmentarismul, golurile enigmatice şi eluzivitatea devin un exerciţiu ce-şi produce impresia că eşti invitat să asişti, de fapt, doar la o acordare a lirei înaintea recitalului propriu-zis, mereu amânat. Discursul de tip predictiv adaugă şi el aceleiaşi aparenţe, ba chiar ai putea face ars poetica din efectul de orizont al iluziilor de azi pe mâine deplâns în Calendar: “Văd cum tăcerea adună, una câte una,/ o mie de săgeţi./ Apoi va trage!” Mână în mână cu recurenţa tematică a decepţionismului, această capitalizare a tăcerilor nu anunţă totuşi nimic din folosul aşteptat de pe urma unei investiţii, singurul viitor previzibil fiind prozaica încheiere a socotelilor cu lumea din Cât de curând, specie provenită din inconfundabila Pasăre cu clonţ de rubin : “…voi ajunge la groapa de gunoi./ Unde păsări înfometate ciugulesc / din amintirile celor ca mine./ Cineva se va bucura de puloverul copilăriei mele,/ cineva de colile albe,/ cineva de femeia pe care am iubit-o… / Cât de curând voi ajunge! / Acolo voi plusa / ce am şi ce nu am./ De la tine, totul…”. Va fi găsind deci trubadurul că e cazul să-şi cruţe osteneala de a mai cânta după o partitură insuficientă precum propria poveste? Compoziţiile lăsate parcă înadins neterminate, a la Piliuţă, rostirile în crâmpeie, aspectul de şantier şi de eboşă aproape că se constituie într-o fizionomie literară. Iar impresia generală de crochiu e cu atât mai pregnantă cu cât repertoriul intimist al lui Costin Tănăsescu include în mod vizibil şi fragmente disparate de jurnal genuin – domeniu în care, desigur, notaţia prescurtată şi obscură e la ea acasă. Referenţialul din Vâslaşul bunăoară este “Ca în seara aceea albă, / cu frunze uscate ascunse prin buzunare,/ când tu mă priveai”, iar oroarea spectacolului consumist cu simulacre de bucătărie sushi din Promoţie începe chiar cu cronologicul “Vineri seara… Se aud ţipete îngrozite./ Vânzătorul de peşte striveşte căpăţâna somnului ! (…) În raionul cu struguri de plastic,/ înghit din solzii aurii ce plutesc / în paharul cu licoare” etc. Ca să nu mai vorbim de narativul şi băşcăliosul Nais tu mit iu (transcriere fonetică a formulei englezeşti “încântat de cunoştinţă”) unde determinanţii de ordin strict biografic abundă : “Cel mai tare m-am enervat pe viaţă / la vila lui Martin./ Era foarte cald. Tu ai ieşit în bikini albaştri/ să mă întâmpini (…) Nais tu mit iu, nais tu mit iu, repetam exasperat în gând,/ până să apară el, iubitul tău exotic… / în timpul acesta,/ (…) îmi povesteai cu ochi verzi / cum aţi tuns gazonul, cum aţi hrănit broscuţele din arteziană. / Nais tu mit iu, nais tu mit iu, / ne-am aşezat în caleaşca de lemn şi nu ştiam / ce să ne mai spunem (…) şi uite aşa se face seară./ Hai acasă, îmi spun,/ treci la masa de scris, la poemele tale de rahat,/ care ţi-au adus numai datorii şi convingerea / că eşti prostuţ şi sentimental…” Totuşi, astfel de amintiri fruste puse cap la cap pe versuri ca un şirag de mărgele rămân doar nişte curiozităţi, în mod obişnuit confesiunile fiind volatile, cifrate de prea multele discontinuităţi şi goluri : “Prin fereastra murdară / luna se îngroapă în frunze de salcie./ Aş fi putut trece mai uşor peste fericire. / Închid ochii şi ascult vântul care înalţă pungi.// Este ce-a mai rămas / din mine.” (Rămăşiţe) Autoscopiile de acest gen ilustrează poate cel mai bine punerea fragmentarismului expresiei în acord cu decepţionismul tematic, respectiv modul cum însuşi tonul elegiac îi poate servi ca diapazon manierei interpretative. Solistica lui Costin Tănăsescu e recitalul unui contrabasist, ale cărui ciupituri de coarde, oricât de grav şi de misterios ar zbârnâi ele, nu-ţi ajunge ca să-ţi scape urechea de mâncărimi. Dar chiar şi atunci când geamătul râşnit al vreunui arcuş se întâmplă să mai ia locul obişnuitului pizzicato, compoziţiile durează doar preţ de câteva măsuri, lăsându-te nedumerit şi prea puţin consolat de horaţiana scuză “încerc să fiu scurt şi devin prolix”. Ai zice chiar că miniaturi gnomice şi filozofarde precum Primăvara sau P. Morris, introduse prin „Suntem ca nişte picături care cad din ţurţuri”, respectiv “Suntem nişte ţigări scurte / înghesuite în pachete,/ ardem mai repede,/ mai încet” etc., ţi se prezintă ele însele. Arareori reuşeşti să-ţi mai păcăleşti foamea doar mestecând câte o ciungă din astea, spre pildă cu cântecelul Premoniţie, un octostih cu son de epigramă : “Chiar azi,/ cu ochii după tine,/ mă-mbrac / în roz de limuzine./ Şi mâine, ştiu,/ în foc, prin săbii / o să mă-mbrac pe dos,/ corăbii…” Păcat că prozodia nu a fost invitată mai des la masa poetului, căci ea ar fi atenuat simţitor, fără doar şi poate, frustrarea pe care ţi-o lasă aceste confesiuni în vers alb făcute cu jumătate de gură. Nu este mai puţin adevărat că, totuşi, ai parte şi de pagini pentru care merită să ierţi păcatele minimalismului, bunăoară inocenţa tabloului extatic din Ar trebui să mă trezeşti ! : “Cât de frumos dormi,/ parcă n-ai fi iubit niciodată! / Timpul se destramă / ca jerseul copilului / agăţat în salcâmi.// Ceştile de pe masă îşi urăsc cozile / care încă se mai ating./ Ele mai păstrează puţin din căldura ceaiului / turnat în dimineţi fără ziar.// Cât de frumos dormi,/ ar trebui să mă trezeşti !” Apropo de care, deunăzi auzeam o cântăreaţă mieunând de zor tema “Mi-e frică, mi-e frică / Să dorm singurică” : cum deci să-ţi mai ardă de compuneri în rime în vremuri de batjocură ca acestea? Mai bine “autor mut, evoluând ca într-o pantomimă”, de la Grigurcu citire.
Neîndoielnic, o scriitură aşa de eluzivă şi rarefiată rămâne o pradă uşoară pentru controverse. Salutat de unii (Mircea Micu, Virgil Diaconu, Marian Barbu), dezavuat de alţii (Horia Gârbea), elipticul Costin Tănăsescu nu se lasă însă descurajat de propria vulnerabilitate şi îşi vede mai departe de drum, mărturie stând – iată – şi apariţia noului volum de faţă. Şi cred că tocmai consecvenţa este principalul motiv pentru care această noutate editorială nu trebuie trecută cu vederea. Agreată sau nu, maniera proprie a autorului marchează astfel un pas în plus către consacrarea unei identităţi literare, pe care precedentele volume deja o lăsau să se întrevadă. În rest, retuşurile pe care le mai aşteaptă încă scriitura, desigur, nu-s nici ele neglijabile. Găseşti încă nu puţine construcţii viciate de raţiocinări şi redundanţe, stanţe nelustruite, dezagregări ale discursului cu aspect de anacolut. Păcatul rostirilor în paranteze, cu care vraja lirei se împacă – vorba lui Ţuţea – “ca iepurele cu ştiuca”, nu pare nici el tocmai lecuit. Dar şi cu micile defecţiuni pasabile legate de rodaj, Romanul în care mor promite în orice caz, o dată în plus, un autor de cursă lungă, şi încă unul solitar bazat doar pe propriile mijloace de propulsie, ceea ce, în condiţiile tribalismului literar al găştilor din vremurile de acum, reprezintă o performanţă în sine. Paradoxal, întunecatul titlu al volumului mi se pare a fi el însuşi o binevestire, dacă stai să te gândeşti că, la drept vorbind, poeţii înnăscuţi doar în romane pot muri cu adevărat.