Argeşeanul Gheorghe Păun este o personalitate complexă – savant, cărturar, membru al Academiei Române, doctor honoris causa al Universităţii Sileziene din Opova (Cehia) şi, nu în ultimul rând, membru al USR, remarcat pentru proză, eseu şi, fireşte, poezie. Printre volumele tipărite în acest an merită o atenţie aparte cel intitulat „Teama de toamnă” (Editura Tiparg, Piteşti, 2009), scris în dulcele stil clasic, volum care reuneşte elegii şi pasteluri a căror notă dominantă este lirismul.
Versurile au amplitudine şi un fast care amintesc de Ion Pillat: „Se micşorează vara, iubito, mă doare / Lumina se duce spre sud speriată, / Presimt funigei şi gol de cocoare / Şi brumă pe geamuri, pudrată” („Spre toamnă”). Teme foarte vechi, de sorginte populară, cum ar fi comuniunea cu natura, sunt îmbogăţite printr-o viziune particulară a consubstanţialităţii / aglutinării umanului cu vegetalul şi mineralul: „Potop de verde, fagii mă-mpresoară, / Fund de ocean vopsit clorofiliu / Nu mai e cer, lumină nu coboară, / Nu mai e timp, devreme sau târziu. // Am degetele verzi, şi fruntea, chiar şi gândul / M-a dizolvat pădurea, m-a înghiţit de viu, / Tufan de rând, nemaiştiindu-mi rândul, / Lujer fractal, pulsând clorofiliu” („Poem vegetal”).
În scurta prefaţă a cărţii, Radu Cârneci remarca „sinceritatea şi căldura versurilor”, pornind de la ideea că, în ciuda ruperii de sat, la Gheorghe Păun nu se observă acea pervertire a sentimentelor, acea închidere tragică în sine pe care o implică traiul citadin: „Celor ce se trag din rural (neuitându-şi stirpea!), citind aceste poeme, li se vor înroura îndelung privirile. De ce? Fiindcă sinceritatea şi căldura versurilor au o putere, uneori, fascinantă, expurgată de urâţeniile lumii de azi, dătătoare de îndemn spre puritate şi esenţial: stări de suflet care încă mai există în unele aşezări, departe de lumea dezlănţuită a oraşelor”. Ar fi totuşi nedrept să citim poemele lui Gheorghe Păun doar în cheie pastoral-idilică, şi să considerăm că poetul este un paseist cu nostalgia raiului pierdut. Poetul nu fuge de realitate, evadând într-un eden rural, prin poemele lui nu zburdă miei şi nu ciripesc păsărele, nu apar izvoare, păstori, păstoriţe şi cântece din fluier. Chiar şi în pasteluri, se observă o transformare a peisajului, o umanizare a lui în funcţie de starea de spirit a celui care-l contemplă. Uneori descrierile par simple modalităţi de a evidenţia starea de spirit, neliniştile, emoţiile actantului liric, ce se comunică de fapt pe sine: „Octombrie nehotărât. / O lună mie schizofrenă. / Ba prea senin, ba prea urât, / Mă minte toamna fără jenă. // Prin funigei ca de argint / Cad păsări inocente-n humă, / E gust în aer de absint / Şi peste hat rodeşte brumă // […] Miroase a fum, miroase a tren, / A vară dusă şi a teamă / Octombrie cel schizofren / Să mă îmbăt din nou mă cheamă” („Octombrie”).
În pastelurile lui Gheorghe Păun apare, obsedant, trenul, ca semn al civilizaţiei robuste (nu altminteri se întâmplă la Ion Pillat: cine nu-şi aminteşte, de exemplu, de celebrele versuri din „Mărţişor”, unde imaginile câmpeneşti, desprinse parcă dintr-o felicitare de Paşti, au în centru, ca simbol, plecarea: „De fiecare dată mai trainic te uneşti / Cu farmecul acestor privelişti câmpeneşti // În gară, iată trenul a început să mişte / Toţi pomii ninşi, pe dealuri, îi flutură batiste”?). Poetul care se teme de toamnă, însă, vorbeşte şi despre un „tren himeric”, „de antracit”, simbol al lipsei de sens, al tristeţii şi al morţii: „În întuneric trenul se prăvale, / Bolovănind masiv din toate cele, / Se-nclină-n lături plopii – santinele / Şi casele se trag timid spre vale // […] Mă-ntind pe coridor crucificat / Mumie-n sarcofag de întuneric, / Un ultim gând al trenului himeric, / Bolovănind în noapte sacadat. / De-o scrie mâine-n foi provinciale / De-un tren ne-tren, fantomă tristă, / Mulţi nici n-or crede că măcar există: / În ziuă toate trenurile sunt normale” („Noapte cu tren”). În general, însă, Gheorghe Păun este un poet solar, iubind lumina, foşnetul, culorile şi bogăţia toamnei, pe care le cuprinde în „diorame”. Frecvenţa acestui lexem trimite la o atitudine vag (auto)ironică: din nevoia de echilibru şi cu o decenţă proprie poeţilor sensibili, care detestă exhibiţiile, Gheorghe Păun îşi cenzurează  emoţia, apelând la sugestia de artificial, de peisaj captiv, re-creat: „E toamnă-n Argeş. De la mănăstire / Se-aude dangăt greu de-aramă. / Sunt teii galbeni ca o prevestire, / Galbeni castanii, ca-ntr-o dioramă, / Din munte vine vânt subţire / Şi vânt şi mai subţire parcă cheamă” („Toamnă în Argeş”). Expresia discretă, sugestia, regretul, nostalgia sunt notele caracteristice ale unor mici bijuterii lirice, cum ar fi cea intitulată „Satul”: „Stă satul agăţat de dealuri / O nefiresc de colorată dioramă. / De l-am trădat cu citadine idealuri, / M-a pedepsit punând la suflet vamă. // Pierd frunza nucii parcă a dojană / Şi şiţa-mbătrâneşte trist pe case, / Sub frunte a rămas numai o rană / Şi-un rece ca de toamnă-n miez de oase // Coboară turme în tăcere sură, / Ca în gravuri cu sate daco-trace, / Simt gust de sur pelin în gură / Şi-un gol încins peste torace // Încerc în van să mă apropii, / Căci satul fuge într-o parte, / Rămân în urmă dealuri-capii / Şi diorama prinsă doar în carte”.
Universul liric al poetului are ca elemente fundamentale satul şi natura – îmbinare de mineral şi vegetal (ca în „Reificare”, „Piculină de toamnă”, „Scoruşul”, „Catedrală cu orgă”, „Salcâm bătrân” etc.), fără ca perspectiva citadină să fie exclusă ori prezentată prin contrast cu cea rurală. Dimpotrivă, poetul se mişcă lejer în ambele registre, toamna cu ploi putrede, de inspiraţie bacoviană („Plouă din greu, ca-n ere primitive, / Ca în cretacic şi precambrian, / Coloanele de apă curg masive, / Pământul îl transformă în ocean” – „Potop”), în care poetul rătăceşte („În loden gri, mă pierd pe seară / Pe străzile întortocheate / În colţul gurii c-o ţigară / Stinsă de mult, curbat de spate / De parcă-aş duce o povară – / Cocoaşa de singurătate” – „Înserare”) şi are sentimentul potopului final („Plouă de-un veac, gospodăreşte, / Musteşte umezeala-n univers, / Până şi-n călimară apa creşte / Şi-a prins licheni şi-acest din urmă vers // Bacovia-mi zâmbeşte dintr-o stampă / Cu o privire de profet valid / S-a stins de umezeală şi o lampă / Şi lemnul pardoselii e lichid” – „Umed”) alternează cu imaginea unei toamne în aur şi purpură, adevărat spectacol de lumină, sunet şi culoare: „Asurzitoare frunze în galben orbitor, / Timpanele îmi plâng, îmi sângeră retina, / Sunt prins în nălucirea vârtejului sonor / Ce peste emisferă a-nstăpânit rugina // […] De cad în galaxia de galben înstelat / Ce-ameţitor se-nvârte în foşnet agresiv, / Abandonat în galben şi-n foc abandonat, / Mă las pierdut în spuza de galben obsesiv” („Galben”).
Pentru cititorul modern, fără experienţa formelor prozodice (simţite adesea ca un corp străin în discursul poetic), lectura poemelor din ”Teama de toamnă” poate însemna regăsirea unui univers în care totul a rămas autentic şi viu.