…de cioburi colorate sau de pene ale unor păsări nemaivăzute, înainte de a afla că urma să învăţ la şcoală o limbă nouă: franceza.
Ştiam de pe atunci că nimic din ceea ce adunam nu mă mulţumea pe deplin; nici fotografiile alb-negru cu Brigitte Bardot şi Jean Louis Trintignat, nici frânturile de chanson auzite la radio, rrrulate cu un soi de tristeţe estetică, nici bretonul glasat al lui Mireille Mathieu, ori numele acela ciudat (de pe coperta unei cărţi subţiri, cafenii) pe care, la şapte ani, nu ştiam cum să-l pronunţ: Cosette.
La nouă ani, mi s-a citit în franceză o scurtă povestire cu Jacques, băiatul căzut sub gheaţa subţire a lacului pe care încercase să patineze. Nimic pe lume nu mi s-a părut mai frumos. Să-mi deschid urechile cât mai tare, a fost primul meu gând. Şi am aşteptat senină ziua în care aveam să primesc primul manual de limba franceză şi prima lecţie. S-a dovedit a fi articularea potrivită cu imaginaţia mea şi cu structura mea interioară. Aşa am început să convieţuiesc cu ,,ceva” de excepţie. Cu fiecare cuvânt nou învăţat, spaţiul din jurul meu se mărea. Mult timp am avut impresia că această limbă s-a născut o dată cu mine, ori că a locuit undeva în mintea mea înainte de a o auzi. Am simţit-o ca pe o emoţie serenisimă.
La cincisprezece ani, cuvintele pe care le auzeam în franceză (în filmele vechi, sau în cântecele difuzate la radio) semănau cu zgomotul produs de picăturile de ploaie pe mătasea umbrelelor. Limba asta avea nişte răsfăţuri, o natură secretă, suna ca o confesiune într-o tonalitate poetică. Odată rostite cuvintele, mă simţeam dezgolită, părea că oamenii aveau să observe şi ceea ce aş fi vrut să rămână ascuns.
Mai târziu, franceza a însemnat un punct de sprijin, o limbă folosită doar în gând, un loc calm într-un tablou agitat, dar şi o frumoasă dezamăgire: o scrisoare primită din Île de Ré, ca o scoică albastră plină de cuvinte doar înrudite cu ceea ce învăţasem. Nişte fante care lăsau să ajungă la mine, doar pe jumătate, mirosul cuvintelor oxidate de timp.
Inocentă şi imorală deopotrivă, ca un număr de iluzionism, sau ca o ceremonie, franceza mea rămâne o limbă de vitrină, un costum suplu, bine croit, cu micul trandafir la rever.