Eu nu sunt o făptură de duminică. Sunt, mai degrabă, o lupoaică singuratică de luni. Ce înseamnă pentru alţii duminica – lină şi răsfăţată sau austeră şi veghetoare – înseamnă pentru mine dimineţile de luni, adânc melancolice, vapoare care pleacă întotdeauna (şi nu se întorc niciodată), cu pescăruşii de la pupa înjunghiaţi, pe rând, de vânt şi de sirene.
Poate tocmai de-aceea o citesc pe Liliana Rus cu pieptul surd şi cu urechile astupate. Femeia de duminică e altceva decât femeia de luni. Femeia de duminică are moliciuni şi carnaţia roz, iar sufletul i se rostogoleşte după reguli care nu funcţionează în celelalte zile din săptămână. Femeia de luni se cabrează nervos, cu pliurile mici din obraz gata mereu să se lungească şi s-o subţieze până la a nu mai fi decât o simplă linie. Femeia de duminică ştie să guste orele, ca pe bucăţelele de tort. Cealaltă, dacă nu înghite repede, îşi pierde pofta de mâncare. Femeia de duminică nu pleacă, dar, dacă o face totuşi, poţi fi sigur fie că te va lua cu ea, fie că nu-şi va afla liniştea până când nu veţi fi din nou împreună. Dimineţile de luni sunt, însă, numai pentru plecare, pentru uşi grăbite, respiraţii care nu respiră, care se căznesc numai să fie, totul s-a întâmplat deja, mai urmează şi altceva?…
Iată de ce scriu, astăzi, despre Melancolii de duminică, a doua carte de poezie a minionei Liliana Rus din Piteşti. Duminicile sunt, aici, file de poveste, primele fraze din primele capitole ale unei proze care aşteaptă să se vadă, să se privească în oglindă şi să se admire. Sunt şi primele schiţe, cu şevalet şi culori cu tot, cu pensule groase şi cu pensule subţiri, cu departe şi aproape şi cu mister. O încărcătură, un bagaj de mister greu ca baloturile aruncate odinioară, cu trudă, în cala navelor, după ce trecuseră prin câteva rânduri de mâini.
Liliana Rus este o citadină, care scrie despre bulevardele şi saloanele unui oraş eminamente romantic, iar biografia ei curge de la o duminică la alta, un peu parizian, un peu praghez, un peu vienez, un peu berlinez… Numai că nu ştii niciodată ce ascunde acest un peu: O taină strânsă între dinţi până când aşchii de foc îmi ciuruie tâmplele. O taină asurzitoare cu privirea aţintită asupra seninătăţii gesturilor mele care-i ascund arsura. Nu-mi recunosc strigătele înfundate. Taina mea cu coafură înaltă şi rochie de catifea se clatină o secundă pe tocuri… (Ricoşeul neîntrerupt al tăcerii)
Există, în Melancolii de duminică (Editura Carminis, 2008), şi prinţi, şi amirali, şi Dalibor Janda, şi Bogart. Există lămâiţă, prăjituri, colivă şi moşi de vară. Există pendule, valize, pălărioare, trenuri, zăpadă, ploaie, partide de canastă, marea şi jazz-rock-blues, jazz-rock-blues, degete de pianist…
Liliana Rus îndrăzneşte să trăiască în secolul 21, deşi încheieturile ei, neuronii, limbajul, toată plămada astrală din care a fost frământată poartă alte peceţi, pe ele scrie altceva, alt an, altă lună, alt calendar. Şi mai îndrăzneşte şi să ridice glasul în favoarea acestui fel de a fi în univers, în lume, în fiinţa ei şi în fiinţa celorlalţi. Pentru că, aşa cum mărturiseşte, Liliana Rus n-a scris, de fapt, o carte. Ea nu scrie cărţi, ci învaţă să respire …. mai adânc în ziua asta mâncată de ploaie. Am să plec în tăcere de lângă voi ca un măslin în căutarea soarelui. Încă mai cântă fanfarele pe treptele mărilor mele. Necruţătoare cu frigul ce sare ca un bici pe suflet, scriu scrisori de dragoste pe vele albe, scrisori imense în care pot ascunde toate ploile cu miros de ferigă… (Nu scriu o carte)
Iată de ce eu, femeia de luni, aleg să mă apropii de Liliana Rus, femeia de duminică. Şi mai aleg şi să aştept. Pe ea, pe altcineva sau duminica pur şi simplu. Ca o respiraţie mai lungă.
Femeia de Luni despre Femeia de Duminică