…într-o zi dacă îmi plac toate cuvintele, deopotrivă, i-aş putea răspunde mai mult decât sincer, poate chiar cu o absurdă certitudine: NU!
Nu doresc moartea niciunui cuvânt. Şi totuşi, am o plăcere violentă de a înlătura cuvintele pe care afectivitatea mea nu le acceptă, pe care le simt nepotrivite fiinţei mele. Este pentru prima oară când scriu despre acest lucru şi gestul meu poate părea o obrăznicie. Nu-mi plac cuvintele supraexpuse, dilatate de prea multa lor folosire, sau cuvintele năclăite, grele ca de plumb, încolăcite unele în altele în contexte nefericite. Între mine şi ele se instalează un întuneric de catran. Nu voi da exemple. Fiecare dintre noi are propriul mănunchi de cuvinte dragi precum propriul mănunchi de chei ale caselor în care am locuit şi am fost fericiţi. Sunt convinsă că un cuvânt care mie mi se pare duşmănos, numai bun de pălmuit, altuia îi pică mănuşă.
Cine-ar putea să mă convingă că nerăbdarea pe care o simt în faţa unui cuvânt, al cărui mesaj întârzie să se dezvăluie, nu seamănă cu întâlnirea sinuoasă, dificilă, cu o persoană pe care ai aşteptat-o o viaţă? Simpatia mea alunecă spre cuvinte străine (cum vin ele din ţările lor, cu sclipiri pe care parcă le cunosc de când lumea), spre valul răcoros al cuvintelor picurătoare, exotice, spre cuvintele din spaţiul viselor mele, cuvintele de zăpadă, ori cele cu pielea lucioasă, plutind rotunde în zeama lor dulce. De la o vreme, caut cuvinte în propriul lor somn, în clopotul lor cu lumină puţină. Le culeg, le pun la soare, le însufleţesc, apoi mă supun uimirii lor, hotărâtă să le spun povestea.
Nu mă feresc de cuvintele care stârnesc furtună, de cuvintele dezgheţate. Poate că ele încă nu se grăbesc să ajungă la mine. Le aştept într-o scurgere de timp greu de explicat.
Alte cuvinte mă ating în căderea lor, aidoma unor mere mari, desprinse de pe o creangă pe care nu am văzut-o niciodată şi o senzaţie veche, veche de tot, sporeşte nevoia mea de a apăra cuvintele care încă nu există.