URNA CERULUI
Octavian Doclin priveşte dincolo de orizontul posibil al poemului, dincolo de cuvinte, încearcă să atingă acea stare de sus care coexistă cu starea de jos din scriere, e o temă profundă pe care orice poet serios şi matur şi-o pune. Când arzi pe pământ, cenuşa va fi pusă în urna cerului, jertfa necurmată are un final spiritual care trece de hotarele ştiute şi neştiute.
Urna e pregătită, focul arde mâna care scrie, trupul poate lăsa urme în eternitate. Volumul de versuri URNA CERULUI scris de poet şi publicat la Editura ANTHROPOS, 2008, este un volum intens, versurile par puţine, aproape schiţate, dar bogate în sensuri, în trimiteri spirituale care desenează viitorul pornind de la trăirile prezente, sau de la amintirile intense care pun o pecete pe fiinţa omului singur în faţa universului văzut şi nevăzut.
Cuvântul este strigat de poet ca un prieten, poemul e o fiinţă care îşi asigură drepturile de a vieţui în mod independent, cere poetului energia de a vieţui împreună, în simbioză, inclusiv în spaţiul dintre cuvintele versurilor. Este un brâu de cuvinte care dă ţinută solemnă poetului în căutarea poemei sale, e un stindard sub care luptă cel care trăieşte în spaţiul misterios al poemului, ca mod de exprimare a celor divine. Dimensiunile vieţii sunt altele în prezenţa poemului care a fost prins în plasa vieţii, poemul poate fi un templu în care ritualul existenţei dă sens vieţii pe pământ, în trupul fragil, supus strigătului care nu ajunge la cer.
Aproape smerit, Octavian Doclin invocă acel poem minim care să-l consolideze în existenţă, dincolo de suferinţele care vin ca o sărbătoare în ariditatea vieţii, în bolile ei neştiute. Poemul minim este o temă profundă, a celui flămând după Dumnezeu, după viaţă, după frumos: „Şi văd peste umbră/ – umbră divină -/ din departe–n aproape/ din aproape–n departe/ (sfîrşit şi început deodată )/ cum un copil în primul său vis/”
Octavian Doclin priveşte dincolo de orizontul posibil al poemului, dincolo de cuvinte, încearcă să atingă acea stare de sus care coexistă cu starea de jos din scriere, e o temă profundă pe care orice poet serios şi matur şi-o pune. Când arzi pe pământ, cenuşa va fi pusă în urna cerului, jertfa necurmată are un final spiritual care trece de hotarele ştiute şi neştiute.
Urna e pregătită, focul arde mâna care scrie, trupul poate lăsa urme în eternitate. Volumul de versuri URNA CERULUI scris de poet şi publicat la Editura ANTHROPOS, 2008, este un volum intens, versurile par puţine, aproape schiţate, dar bogate în sensuri, în trimiteri spirituale care desenează viitorul pornind de la trăirile prezente, sau de la amintirile intense care pun o pecete pe fiinţa omului singur în faţa universului văzut şi nevăzut.
Cuvântul este strigat de poet ca un prieten, poemul e o fiinţă care îşi asigură drepturile de a vieţui în mod independent, cere poetului energia de a vieţui împreună, în simbioză, inclusiv în spaţiul dintre cuvintele versurilor. Este un brâu de cuvinte care dă ţinută solemnă poetului în căutarea poemei sale, e un stindard sub care luptă cel care trăieşte în spaţiul misterios al poemului, ca mod de exprimare a celor divine. Dimensiunile vieţii sunt altele în prezenţa poemului care a fost prins în plasa vieţii, poemul poate fi un templu în care ritualul existenţei dă sens vieţii pe pământ, în trupul fragil, supus strigătului care nu ajunge la cer.
Aproape smerit, Octavian Doclin invocă acel poem minim care să-l consolideze în existenţă, dincolo de suferinţele care vin ca o sărbătoare în ariditatea vieţii, în bolile ei neştiute. Poemul minim este o temă profundă, a celui flămând după Dumnezeu, după viaţă, după frumos: „Şi văd peste umbră/ – umbră divină -/ din departe–n aproape/ din aproape–n departe/ (sfîrşit şi început deodată )/ cum un copil în primul său vis/”