Ştefania Puşcalău s-a născut în 1984 la Oneşti, oraşul în care locuieşte. A publicat puţin, iar uneori pare că are ceva de spus. Pe noi ne-a cucerit portretul pe care şi l-a făcut singură.
„Sunt un om simplu şi modest, adesea prea emotiv şi bleg; un om care iubeşte lucruri derizorii: cerul de vară, iarna din satul bunicilor, cărţile, florile de câmp, scrisorile timbrate cu iubire, călătoriile cu trenul, fotografiile înrămate. Ador culorile verde şi turcoaz.
Aceasta e întâia biografie pe care mi-o scriu. Nu ştiu a vă spune mai multe şi mai concrete despre mine. Sunt un om mic care învaţă cu credinţă, ambiţie şi optimism paşii pe drumuri mari.”

Ceas autumnal

Se lasă ceas autumnal.
Cerul e rece şi ud.
Drumul spre tine-l presimt
şi-l aud,
sub foşnet de frunze
dansând ultimul bal.

Călimara visează
nopţi de septembrie-n doi,
cu muzică-n tăceri bacoviene,
cu ploi lungi ce vibrează,
şi care trec peste noi
cu gând să se-ascundă-n troiene.

Irişii tăi arzând mă pictează pe nuri
cu frunze sângerii
şi cu sprâncene subţiri ridicate.
Culorile mele pe toate
le ştii.
Doar în alb nu crezi.
Nici în Eva mireasă.

De-o nebunească
simplă-ndrăgostire

De-o nebunească simplă-ndrăgostire
Sunt ca o algă tremurând în val,
Amestecând cădere şi plutire,
Iubindu-te în ultimul meu hal.

Am sângele prea iute şi subţire,
Iar gura cu blestem de însetare,
Să pot bea apă numai după tine,
Cât cucul va visa însurătoare.

Mă schimbă în femeie-ameţitoare
Jurnalul meu rămas în amintire…
Am scris acolo, cu destrăbălare,
Cum am visat costumul tău de mire.