Discretă, fără a tulbura, în jurul său, apele şi fără a agăţa cartonaşe cu mesaje s.o.s. de clanţa uşii din dos a literaturii, uşă deschisă, de altfel, ecumenic în lături pentru atare spovedanii, Violeta Savu, repezită în alt timp şi spaţiu de centrifuga licenţioasă a modei scribale ce nu mai conteneşte a-şi consolida pornoteca de aur a aşa-zisei literaturi, se înscrie în promenada editorială cu un volum de versuri al cărui titlu aparent bizar, „Atocmiri”, îşi mai pierde din ciudăţenie după ce ne este tălmăcit în josul poeziei încununate cu acelaşi nume – acesta însemnând armonie, potrivire.
De parcă ar vâsli în răspărul unei melodii ce dă să se închege monocord într-o dimensiune eminamente intimă şi fără rival, cu melancolii arteziene şi fistichii, Violeta Savu îşi revarsă duhul poetic tocmind între ele cuvintele însorite cu cele excomunicate, adică scăpate de sub graţiile cotidiene ale limbajului modern, acţionând, într-un fel, un soi de dialectologie poetică, prin care urmăreşte repunerea în drepturi semantice a expresivităţii lirice declanşate de jocul ostentativ al unei întregi salbe de arhaisme şi regionalisme, dintre cele mai rarisime, cu care, de altfel, aşa cum am mai spus, ne şi împrieteneşte în subpagină, explicându-ni-le. Aceste croşete lexicale, cu care poeta îşi cosmetizează, într-o epocă aflată sub capriciul neologismului, poemele tăiate scurt, foarte scurt, aproape expeditiv, rup, oarecum, dominanta nostalgică a discursului, făcându-l imprevizibil: „sărmane porumbel/ veghez în noapte/ ochii tăi de nefrit*/ iar zborul tău/ umbreşte-n mine//mistuiri”  (umbre roşii) sau „imperativ să îmi daţi/ un argument la senin// m-aţi lăsat singură/ să inventez pentru voi/ alegreta*” (comoara pandorei). Prin urmare, poeta noastră nu face decât să armonizeze cuvintele şi, prin intermediul acestora,  implicit, stările de spirit, emoţiile. Deci, scrie poezie! ? o poezie din care se dezlănţuie sunetul lung, câtuşi de puţin desperat, al dezlegării de sine, sau, mai curând, al mereu amânatei încercări de restaurare a lăuntrului cel mai tainic: „sinuciderile mele/ înfloreau sinferei*/ în zăpadă// ametiste plecau/ din memoria mea/ prea întreagă” ( contrast) sau „dă-mi înapoi/ conturul meu de femeie// ca un pilat din pont/ te-ai spălat/ de-ale mele agapii” (răvaş de despărţire).
Violeta Savu nu vrea în nici un chip să mimeze fericirea. Şi de ce-ar face-o!, de vreme ce ţesătura subtilă şi încordată a acestor fiorduri existenţiale este, mai întâi de toate, mijlocul său de comunicare cu celălalt eu, ascuns, poate chiar neştiut, deasupra căruia cârtesc îngerii splinului – un soi de sparringpartner al jumătăţilor înrădăcinate sensibil ce nu se vor omogenizate asumându-şi astfel acelaşi certitudini şi aceleaşi iluzii, aşadar istoria unui prezent comun, fie el aşezat chiar şi sub semnul resemnării: „eşti trist/ cât poate fi un ţipăt// împărtăşită durere/ miruie cerul” (rană) sau „să fluier cu stelele luna-n cireşi/ când picuri de ploaie pătrund/ şi cerul de noapte/ în pale culori se despică// în mine tu ai găsit primăvara/ prima mea vină” (primăvara).
Itinerariul confesiv al poetei, în ansamblul său, este, totuşi, unul atonal. Deşi din poezia sa răzbat evidente şi acute acorduri simbolist-expresioniste, poeta rupe liniaritatea discursivă, inserând suprarealistic, exceptând absenţa minimului coeficient de ludic, imagini sau chiar poezii ca atare. Iată o poezia cu care-şi deschide, de altfel, volumul de versuri: „azi-dimineaţă/ la ciocolata cu lapte/ un ţigan mi-a cerut degete/ pentru două secunde/ lungi de pian.” (alb-negru) sau, doar o imagine de data acesta: „în parc/ un bărbat peticeşte o nucă” (amintiri).
 Violeta Savu începe cu sine şi sfârşeşte cu sine, adică se învârteşte în jurul propriei sale axe – nu caută să legitimeze zodii interioare, nu face crochiuri la minut absolutului, nu aruncă priviri pe furiş karmei – pentru ea poezia reprezintă proiecţia capacităţii sale de a simţi.