Dor de albastru în New York  

Cum cerul
pe care-l priveşte eschimosul
– când iese dimineaţa din iglu-ul său
cu gândul la vânatul ce-i va da rostul zilei –,
nu e cerul
pe care de altfel eu nici nu-l văd
când mă strecor căutând cu disperare
umbra sfidătorilor zgârie-nori;

Cum cerul ciobanului
ce abia şi-a numărat oile mânate spre odihna nopţii,
nu e cerul
pe care eu zadarnic caut şi tot caut
o stea rătăcită precum paşii mei
în megalopolisul ce mă strânge
cu perfid zâmbet de „bun venit”;

Cum cerul ce îşi dă mâna cu marea
– pentru marinar
în largul liniştit al unei zile totdeauna visate –,
nu e petecul de cer
pe care eu îl caut
de la fereastra etajului 45, 49, 54, 60 …
(cândva l-am căutat şi de la 109,
dar acela s-a dus, s-a duuuus …
într-o dimineaţă de septembrie
când praful şi strigătele au izgonit înaltul);