Filosoful german Martin Heiddeger, în ultima parte a vieţii sale, considera poezia forma de expresie cea  mai fericită pentru transmiterea gândului, simţirii şi presimţirii metafizice. Un alt filosof marcant al secolului XX, Ludwig Wittgenstein, îşi încheia mica sa lucrare fundamentală, Tractatus Logico-Philosophicus cu vorbele: ,,Asupra lucrurilor despre care  nu putem vorbi trebuie să  păstrăm tăcerea.”  Într-adevăr, între multe alte incapacităţi ale omului este şi aceea de nu a putea oricând sau oricine să rostească anumite adevăruri. Poetul, în schimb,  posedă harul de a prinde pentru o clipă ceea ce nu poate fi cuprins definitiv şi de-al transmite prin cuvânt  semenilor săi. Nu de puţine ori, sub presiunea imediatului, ceea ce spune sau cântă poetul este considerat doar ludic, smintit, ,,vorbe de poet”. Se întâmplă însă ca părintele Timp să adauge şi înţelegere la aceste vorbe smintite, care devin sub lumina lui adevăruri, neînţelese odinioară. Atunci poetul se adevereşte a fi fost vizitat de ,,nebunia” profeţiei, de presimţirea şi comprehensiunea metafizică a fiinţei. Atunci când eşti în preajma acestor adevăruri – de care poate nici tu nu eşti  încă conştient că sunt adevăruri – simţi nevoia să cânţi! De ce oare primele creaţii majore cu tentă metafizică sunt scrise în versuri?