Virgil Diaconu:
Destinul poeziei moderne

Studiile teoretice, glosările, eseistica pe marginea poeziei văzute ca formă esenţială de exprimare literară sunt, fără îndoială, un apanaj al vremurilor moderne. Desigur, când spunem moderne ne gândim în primul rând la lirica universală – cea care a generat, încă din urmă cu vreo două secole astfel de scrieri. Bunăoară, încă la 1811, J.W. Goethe începea să redacteze Dichtung und Warheit (Poezie şi adevăr), studiu complex în care punea în lumină raporturile multiple dintre creator şi viaţă, dintre realităţile revelate prin puterea cuvântului şi intermedierea metaforei. De atunci a trecut ceva vreme, acumulările teoretice în domeniu s-au înmulţit, iar la „masa” dezbaterilor au venit tot mai mulţi: critici, poeţi, sociologi şi analişti ai fenomenelor culturale.
La noi (exceptând unele arte poetice ori aprecieri şi aserţiuni ale scriitorilor înşişi, începând, să zicem, cu Eminescu) cercetările legate de condiţia poeziei n-au fost prea numeroase, însă rolul lor remarcabil nu poate fi trecut cu vederea. În urmă cu exact patruzeci de ani Ion Biberi publica interesantul eseu Poezia, mod de existenţă, antenele autorului căutând să prindă anume traiectorii ale liricii unor barzi moderni – de unde şi titlul atât de sugestiv şi totodată atât de categoric al cărţii. Mai încoace, Nichita Stănescu, în Antimetafizica (convorbiri cu Aurelian Titu Dumitrescu, 1985) expunea şi el mai multe principii şi judecăţi în domeniu, ca să nu mai vorbim despre numeroasele colocvii, mese rotunde, simpozioane etc., găzduite de-a lungul anilor de publicaţiile literare.
Agreată sau, dimpotrivă, ignorată de către o mare parte dintre cititorii de literatură, poezia a fost, este şi va rămâne un gen de creaţie cu puternic impact în cultura naţională.