CROCHIU

Profesorul dezolării

Seniorial plimbându-se prin filozofiile clasice şi moderne, Emil Cioran – râsul cinic şi dureros al secolului douăzeci – se joacă, bănuind în el puterea unui alt demiurg, umilind nemernica ploaie diluviană a neînţelesurilor acestei lumi.
Prin patima cunoaşterii, din care face un fel de ecorşeu, Emil Cioran nu cred că este un filozof, ci un gânditor. El nu are un sistem, deşi, de necrezut, sistemul magistrului este Pesimismul. Din această vână neagră, a dat la iveală tot ce s-a putut da, odată cu sfidarea adusă lui Dumnezeu.
O poezie gnomic-tragică străbate, cu elevată măsură, mai mult de jumătate din cărţile tipărite după 1989 la noi.
Ca şi Brâncuşi, Cioran şi-a depăşit întrebările prin operă. Neagra lui verticalitate spirituală nu face decât să ne pună pe gânduri. El ne inculcă Neliniştea.

La Strasbourg, o tânără care nu a fost decât o singură dată în Franţa, îmi spunea că la moartea lui lumea plângea pe străzi. În vitrinele librăriilor se afla portretul lui Emil Cioran înconjurat de cărţile sale şi de doliu. La noi, nu am văzut aproape nimic.” Orgoliile noastre, bietele noastre orgolii, sunt mult mai pătimaşe. La noi, nebunia aleargă încă pe străzi sub haina politichiei şi a poftei nemăsurate.

Gânditorul este un vulcan ce irumpe înţelepciune şi conştiinţă, unde măreţia şi disperarea se întâlnesc la tot pasul. Maestru al inciziei, ne relevă tot, sau aproape tot, ce nu ne place la noi înşine: “frumuseţea urâţeniei” – ce mult i-ar fi plăcut lui Arghezi – noastre, pe care nu suntem în stare să o concepem.
El nu umblă cu menajamente nici la adresa propriei persoane.
Ironia seamănă cu o femeie frumoasă împodobită cu lame de brici.
În propria-i operă, parcă s-ar oglindi toată dezolarea lumii. Şi probabil că nici nu este prea departe de adevăr.
Când spune că de lume nu-l mai leagă nici ura, cred că încearcă să ne deruteze. Eu, unul, nu prea am crezut în blazarea gânditorului, ci, mai curând, în dorinţa de a epata, dar la modul sublim.
Inspiraţia cu care scrie ne umileşte.
Foarte aproape de poemul gnomic – de altfel, consideraţia proeminentă este, după părerea noastră, în special pentru poeţi şi versurile lor – încearcă să se detaşeze de tot şi de toate prin observaţii memorabile.
În fiinţa lui Cioran sălăşluiesc poetul, gânditorul, poate cel care prevesteşte.
“Scepticismul este eleganţa anxietăţii”, poate aceasta este statura lui la care vrea să ne ridice şi pe noi.
Sordidul estetic nu-i este străin, “când se simte hoinărind ca o târfă într-o lume fără trotuare”.
Ne aflăm în relaţie cu eleganţa unui magician ce ne crucifică pe reflecţie. Impactul cu opera lui are darul de a zdruncina siguranţa de sine a individului. El este un maestru al conceptului, influenţa schopenhaueriană nelipsind, bineînţeles, modernul reprezentând cearta sclipitoare, într-un limbaj insolit, cu lumea şi cu Dumnezeu, aprofundând limitele şi culmile individului cu disperarea şi prezumţia că societatea omenească va dispărea.
Cioran este un Platon cicălitor care nu te lasă până nu îţi trezeşte dezgustul pentru viaţă.