Dacă înţelegem trecutul ca element (ingredient) al identităţii culturale şi dacă stratul memoriei colective intervine în definirea conştiinţei de sine a oricărei comunităţi, rescrierea Istoriei (proces filtrat, de regulă, prin prisma ultimelor consecinţe) ni se înfăţişează – sublinia Pierre Nora – „întotdeauna problematică şi incompletă”. Ceea ce, fireşte, nu poate zădărnici eforturile de reconstrucţie istorică, încercând a corecta prin reflecţie critică tentativele de deformare (oficializată), de cosmetizare, încărcate cu grade variate de nostalgie ficţionalizantă. Cunoaşterea „redobândită” a trecutului suportă, s-a spus, inevitabilul tangaj dintre memorie şi uitare, existând – igienic – şi „uitări fericite”, după vorba lui Paul Ricoeur. După cum există fapte, întâmplări, procese etc. care nu au dreptul la uitare. Memoria, spunea Aristotel, „are ca obiect numai trecutul”. Iar „spunerea” lui îmbracă numeroase chipuri, deoarece tot stagiritul avertiza: „fiinţa se spune în multiple feluri”. Şi, negreşit, avem în vedere nu doar ce se spune ci şi cine şi cum o face. Fără a uita însă distanţa dintre istorie şi memorie, prima schiţând / propunând o „arhitectură a sensului”, depăşind resursele memoriei (fie ea şi colectivă), instituind paradigma „indiciară”. Or, „travaliul memoriei îşi va fi atins scopul dacă reconstrucţia trecutului ar reuşi să provoace un fel de înviere a trecutului” (vezi Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p. 605). Fireşte, doar în sens scriptural, animând competiţia „între dorinţa de fidelitate a memoriei şi căutarea adevărului în istorie”. Şi amânând verdictul.