„Dacă nu faci parte dintr-o anumită gaşcă, nu exişti ca scriitor”

– Domnule Theodor Codreanu, credeţi că scriitorul român de valoare, în genere, nu cei câţiva scriitori din conducerea USR, nu cei miliardari sau cei luaţi în braţe pe veci de vreo editură sau alta (cazul Cărtărescu) beneficiază în vreun fel de sprijinul U.S.R., Ministerului Culturii, Institutului Cultural Român, Academiei etc. în ceea ce priveşte tipărirea operei sale şi a difuzării ei? Ar trebui sau nu ca aceste instituţii să aibă vreo responsabilitate cu privire la starea şi soarta literaturii române? Şi dacă da, în ce fel?
– Din păcate, premisa pe care o sugeraţi rămâne doar o ipoteză, căci minima „grijă” a conducerii U.S.R. ar fi respectarea statutului acestei asociaţii de creatori şi, atunci, ne-am plasa pe teritoriul normalităţii. Or, societatea românească, în ansamblul ei, este departe de a fi intrat pe făgaşul normalităţii, cu atât mai puţin breasla scriitorilor, deşi, fiind vorba de „intelighenţia” naţională, prin excelenţă, scriitorimea ar fi fost îndrituită să fie în avangarda respectării regulilor democratice. Nici vorbă de aşa ceva, căci viaţa literară a moştenit ceea ce a fost mai maladiv în perioada socialismului multilateral dezvoltat: narcisismul de grup, ca să mă exprim eufemistic. Încât n-am ieşit din zodia „gaştelor şi gâştelor literare”, cum bine le-a zis Caragiale. Dimpotrivă, dacă partidul avea grijă să mai tempereze excesele gladiatorilor de mahala, proliferarea tuturor mizeriilor morale şi materiale posibile nu mai cunoaşte, azi, limite. Noi, românii, ne comportăm în propria ţară ca hoardele care veneau să jefuiască pe apucate. Acest spirit de hoardă a intrat în mentalul colectiv şi, în lipsa hoardelor reale, geniul imitaţiei care ne-a fost inoculat, acţionează subconştient, încât ne comportăm nu ca stăpâni în casa noastră, ci ca jefuitori şi distrugători, conform principiului după noi potopul. Aşa procedează clasa politică de aproape două decenii, instaurând nu democraţia, ci cleptocraţia; aşa procedează cei care ajung la cârma instituţiilor de tot felul, iar U.S.R. nu face excepţie. Senzaţia pe care o ai e că scriitorii se împart în două categorii: plătitorii de cotizaţie, cei mai mulţi, şi beneficiarii, având în mână pâinea şi cuţitul. Iată o situaţie de-a dreptul scandaloasă, în deplină concordanţă cu ceea ce Eminescu numea povestea ciocanului ce cade pe ilău.