Liliana Rus rămâne o prezenţă delicată într-un decor literar instalat fără doar şi poate cu agresivitate publicistică demnă de cauze mai bune. Nu faptul că se publică mult trebuie să îngrijoreze. Ocuparea definitivă a spaţiului şi aerul de vindictă ideologică peste marginile bunului simţ literar, tropăiala (i)novatoare ce nu mai admite alte sunete decât cadenţa în devălmăşia formaţiunilor compacte numericeşte dar indisciplinate de o minimă cenzură axiologică trebuie să pună pe gânduri. Costumaţia mult prea largă a actorilor firavi este similară cu nuditatea absolută. Sunt atât de bine scăpaţi pe mânecile şi în larga croială postmodernistă încât ni se oferă  de cele mai multe ori, mai degrabă,carnavalul epidermelor tatuate concupiscent, în marginile insalubrităţii “expresive”, decât vocaţia de a monta un spectacol credibil şi a asuma un discurs semnificant.
Nu mai insistăm că multora dintre ei ideea de postmodernitate pare sinonimă cu dezlegarea la peşte, abandonându-se unui analfabetism permisiv mistificat drept experiment liric, însoţit de imprudente şi gratuite  excursii sexuale în zonele de interes higienic privat.
Tonele de maculatură sunt vânturate de vocile altissime ale unor corifei improvizaţi şi aflaţi  în cu totul alte suferinţe decât suferinţele literar estetice, voci care ţin să ne convingă de ceea ce este evident, de absenţa organelor fireşti şi de imposibilitatea în care se află de a le impune exerciţiul natural pentru care au fost înzestraţi cu ele după ce în eden a coborât toamna şi frunzele au căzut cu binecuvântarea paternă.