„Nu trebuie să mă pierd.” Merg pe drumul său de purpură curgătoare  şi recunosc propria-mi vedenie. Nu fac nici un efort să-mi îmblânzesc mirarea şi ştiu precis că în oraşul său cu felinare mov aerul e limpede cum „lacul din faţa casei e plin cu stele”.

La sfârşitul acestei veri am primit proaspătul volum de versuri al lui Costin Tănăsescu: Vrăjitoarea. O carte elegantă pe care mi-a dăruit-o tulburător de fericit, ca şi cum ar fi deschis uşiţa unei colivii, aşteptând ca pasărea dinăuntru să zboare. Am citit-o pe îndelete, la fel cum aş fi băut cafea dintr-o ceaşcă uriaşă. Am citit-o amânând leneş finalul, pipăindu-i sensibilitatea aşa cum mângâiem propriile noastre ficţiuni. Nimic nu este mai minunat decât să laşi să vină poezia celuilalt peste tine aşa cum vine o iubire, iar tu să rămâi perplex, însoţindu-te până la confuzie cu duhul cerurilor şi al nopţilor sale, făcând „slalom printre cuţitele minutarelor”. Detalii consistente şi revelatoare, ademenitoare ca braţele unui bărbat alături de care nu ai stat niciodată. O memorie toridă ca o după amiază de vară, fără aglomeraţii inutile, inundă limpede spaţiul său poetic, un spaţiu unde ar putea coborî îngerii. Şi mai ales nevoia de a salva din viaţă fragmente, amintindu-şi de acea intensitate a emoţiilor zăvorâte în trup.
Nu-mi place să îmi explic felul în care mă regăsesc în tristeţile lui albăstrui amestecate cu sentimentul unei libertăţi care roade din el însuşi. Ar fi ca un început de înţelepţire şi, deocamdată, mai am de isprăvit un vis. Costin Tănăsescu este un personaj oglindă căruia mă pot adresa, căruia îi pot dărui un swing feeling pe disc de vinil în timp ce traversăm strada din direcţii opuse, fără ca el să se mire.