–    Prietene Gheorghe Mocuţa, au trecut 15 ani de când am „îngropat” comunismul, deşi mulţi dintre slujitorii lui au rămas pe metereze. Ce schimbări importante a adus cu sine democratura pentru tine ca scriitor? Şi ce te nemulţumeşte în viaţa de acum, dacă nu îţi cer prea mult?

– Trăim totuşi într-o societate postcomunistă, prefer să-i spun aşa, pentru că termenul defineşte mai corect situaţia decât alţi termeni. Oamenii sunt la fel, mentalităţile cam aceleaşi. Am fost naivi, unii, să credem că foştii activişti şi ariviştii structurali – care, nu-i aşa ? – sunt oameni de acţiune ce şi-au propus să schimbe lumea, deci am fost naivi să credem că ei vor ceda. „Comunismu’ n-o muritu’/ Numa’ o ţâr’ s-o hodinitu’”, zic moroşenii. Cel mai mult mă nemulţumeşte faptul că nu trăiesc într-o societate normală. Avem tot felul de legi care par făcute pentru noi, dar nu se aplică. Trăiesc într-un simulacru de democraţie, de lume şi de viaţă; mă întreb dacă nu şi de literatură. Oamenii, noi suntem de vină pentru asta. Numai la noi şi la ruşi pensia unui fost ofiţer de miliţie sau securitate este de 4-5 ori mai mare ca a unui bugetar. În celelalte ţări din est nu e mai mult decât dublu! Şi atunci mă întreb, logic, pe mâna cui e ţara asta ?! Inconvenientul de a ne fi născut români şi de a nu duce lucrurile până la capăt. Am avut ocazia (nedorită) să stau un an şi jumătate în Franţa şi am văzut ce înseamnă un sistem medical normal, am văzut ce înseamnă să fii om, chiar dacă suferi de o boală gravă. Noi improvizăm într-o democraţie gri sau dacă preferi, în democratură.