De toţi râvnite, mereu contestate. Ei, nu chiar de toţi. Mai sunt şi inşi bizari, lipsiţi de vanităţi, capabili de detaşare, conştienţi de structura de cele mai multe ori conjuncturală şi vremelnică a oricărui premiu. Dar până şi aceştia – trebuie spus – se bucură când se surprind laureaţi. E o satisfacţie, mică, mare, după caz şi firea omului, care poate îndreptăţi conştiinţa propriei valori şi naşterea orgoliului. Să nu fim ipocriţi: cine nu se bucură de un premiu? El poate – tot după caz – conferi sau consacra un prestigiu, după cum – când nu e o treabă de „diplomă”, ci realmente serioasă – îţi poate oferi un răstimp de relaxare financiară. Partea proastă e că uneori bucuria şi dorul de vizibilitate, cum se zice acum, sunt atât de peste poate, încât laureatul acceptă premiul ori de unde ar veni, chiar şi când emitentul este el însuşi lipsit de prestigiu, de nu cumva de-a dreptul dubios.
 Mi-a suscitat aceste sumare reflecţii editorialul Cultura şi cultura de masă, semnat de Virgil Diaconu („Cafeneaua…”, 8/2007), unde conceptului „cultură de masă” i se contestă legitimitatea cu argumente greu de contrazis. Ideea ar fi aceea că artistul, creator de autentică artă, aparţine unei minorităţi. Aşa e: un fulgerat de har, un hărăzit. Niciodată n-a fost altfel decât minoritar. Opera sa nu poate fi judecată apoi în afara categoriei esteticului, ea având nevoie de un receptor adecvat, avizat, sau – cum zice Virgil Diaconu – de un „rezonator estetic”. Dar iată că şi rezonatorul acesta aparţine tot unei minorităţi. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi. Rezultă că, până una, alta, creator şi rezonator aparţin aceleiaşi confrerii minoritare. Ea n-are nimic a face cu cultura de masă care nici nu există, fiind o scorneală ideologică a „socialismului victorios”.