Concetăţii lui Urmuz (Editura M.L.R., 2007), cea mai proaspătă carte a lui Augustin Doman, este una de povestiri. Mai bine spus de portrete ale concetăţenilor săi, reali sau închipuiţi. Concetăţeni pe care îi regăsim, de fapt, în orice urbe din dealu’-valea suferinţei noastre postrevoluţionare.

Duhul lui Urmuz, de fapt al absurdului, este prezent în mai toate textele. În prima dintre ele, Ce este acela un urmuz?, Consiliul Local al minunatului oraş în care s-a născut Urmuz şi în care locuieşte acum Augustin Doman,  emite o decizie „prin care strada 23 August devenea strada Duzilor, pe care nu se află nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era niciun tei, Piaţa Roşie devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri (…)”. Propunerea redactorului-şef al ziarului local de a boteza strada pe care s-a născut Urmuz cu numele faimosului prozator cade! Şi cum în contextul „cultural” al Consiliului Local toţi consilierii se întreabă „Ce e acela un urmuz?” şi acest fapt frizează absurdul… Iată că Urmuz, scriitorul care a adus pe lume un „gen” literar, care a mişcat literatura lumii cu literatura absurdului, nu are nicio rezonanţă în oraşul lui, iar puterea locală tămâiază şi parfumează numele roşii ale străzilor şi îl face cetăţean de onoare pe Marin Berbecel, „care a sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă”. Ne aflăm în România, prieteni, cred că recunoaşteţi locurile…

Partea tare a prozelor lui Doman o constituie, cred, critica unor personaje pline ochi de moralitate, născute de democratura color. Un miliardar „de carton”, care a făcut „cele mai multe miliarde pe seama fondurilor publice ale oraşului şi asta pentru că e consilier local, dar mai ales pentru că e prieten cu primarul”, vrea să se spele de multele-i păcate ajutând o bătrânică să treacă strada. Dar nu apucă să facă măreaţa faptă, demnă de Cartea recordurilor pentru miliardari, pentru că tocmai atunci primeşte un telefon şi pleacă urgent să mai facă o afacere de câteva miliarde… Rămâne ca miliardarul nostru, care este consilier local şi prieten cu primarul, să se spele de păcate altă dată. Ne aflăm în România, prieteni, cred că recunoaşteţi locurile.

Tot democratura color a născut o postură socială nouă vechilor poeţi propagandişti de partid în vers clasic. Observaţi dumneavoastră că poeţii propagandişti scriau mai cu seamă în vers clasic, pentru că rima îmblânzea mai repede inima Conducătorului. Unul din aceşti poeţi este Burtea Păun. „Păun e poet, dar şi deputat.” Şi dacă el „are bani să ajungă pentru tot cartierul” şi o „casă cât Titanicul de pe fundul mării”, atunci aceasta este pentru că e deputat în minunata lui ţară şi pentru că luptă toată ziua pentru drepturile celor de jos, care nu au o casă cât Titanicul de pe fundul mării. În afara acestor lupte sociale pentru drepturile celor de jos, deputatul Păun mai are şi lupte de cabinet pe care le poartă chiar în spaţiosul său birou de deputat cu secretara lui, cu foarte tânăra lui secretară. Şi ce-i face deputatul Violei Crăcănici, care este şi Violă şi Crăcănici? Păi o Violă şi o Crăcănici, că doar de aia este ea şi Viola şi Crăcănici! Adaptată perfect democraturii din biroul deputatului Păun, adică făcând tot ce i se cere ca să-i meargă şi ei bine în noua ordine socială, secretara tânără, foarte tânără se dă pe spate, iar „labiile mari ale sexului Violei se cască încet într-un râs tăcut”. Ne aflăm în România, prieteni, cred că recunoaşteţi locurile.

Tot nefirescul situaţiilor pe care le surprinde Doman sunt, raportate la democratura noastră, lucruri fireşti. El nu absurdizează socialul, pentru că el este deja absurdizat. Dar absurdizarea poate fi sesizată ca atare numai de cel care are simţul măsurii şi al moralităţii. Fără această colaborare între lumea pe dos prezentată de Doman şi lumea pe faţă din noi, ca lectori, absurdul nu ar căpăta vizibilitate.   

Vedem în Doman un portretist moralist vitriolant, care pune în pagină deriva morală a lumii. A lumii noastre de afacerişti cu pile la primărie, de deputaţi înavuţiţi peste noapte, de parveniţi şi lingăi ai puterii în toate ipostazele ei. De multe ori, realitatea însăşi ne scrie cărţile. Doman „a trecut” pe curat această realitate şi i-a punctat contradicţiile într-o arhitectură a dezavuării subînţelese, care oferă sens grotescului şi absurdului din minunata lui patrie.