Mai înainte de a proiecta poezia română într-un context european, de a o cuprinde cu îndreptăţire într-un sistem concertat este bine să clarificăm ce se întâmplă la ea acasă, care este starea ei şi ce poate oferi celorlalţi. În primul rând, destinul ei sinuos, plin de impedimente, a fost influenţat, mai pregnant decât în alte părţi, de evenimente din afară, istorice, politice, pentru că, la noi, literatura nu a reuşit, poate cu excepţia perioadei junimiste, să fie destul de autonomă, de puternică, încât să constituie o entitate alternativă. Mentalitatea publică a socotit-o, ca pe, adesea, întreaga cultură, o anexă, adică ceva dispensabil, şi nu o temelie. Literatura/cultura nu a fost, mai niciodată, infrastructurală, ci interstiţială. Conducătorii politici, cu rare excepţii, nu au fost oameni de cultură, vizionari umanişti, ci pragmatici, însetaţi de putere, mărginiţi. În al doilea rând, despre poezie nu s-au scris studii de sistemică, de istorie, riguroase şi inspirate. Există, e drept, lucrări parţiale, neconcludente, proiecte, dar nici o panoramă atotcuprinzătoare, cu adevărat de referinţă. Or, dacă noi nu avem lucrurile clarificate, dacă nu avem o imagine a devenirii, a structurilor funcţionale (paralele, divergente, convergente), a surselor genetice, a interferenţelor, cu atât mai puţin putem avea o viziune limpede de integrare a poeziei române în cea europeană.