În ciuda bogăţiei literaturii memorialistice, confesive, autoreferenţiale, care sporeşte necontenit în toate culturile lumii, resorturile intime şi dinamica procesului efectiv de creaţie artistică rămân în continuare enigmatice. Dispunem de o profuziune de date şi detalii asupra laborioasei elaborări, dar alchimia sa intimă continuă să rămână secretă, fiindcă majoritatea covârşitoare a cunoştinţelor pe care le-am dobândit sunt de ordin exterior, aparţin lumii văzutelor, „atelierului”, cum se zice îndeobşte cu un termen şi el discutabil, fiind lipsite de relevanţă pentru profundele combustii ce duc în cele din urmă la configurarea viitoarei opere. Tot ce ştim reprezintă locurile comune ale elaborării, cu nimic mai puţin importante însă prin faptul că sunt comune. Dimpotrivă, oricât de comune, ele îşi au relevanţa lor: dacă nu pot aduce nici un fascicul de lumină în obscuritatea care înconjoară esenţa creaţiei, ele atestă, în schimb, specificitatea unui mod de existenţă şi autenticitatea unei raţiuni de a fi. N-are nici o importanţă aici anvergura operei. Accesul înspre împlinirea ei se face pe aceeaşi pantă ascendentă jalonată de îndoieli, habitudini, ticuri, superstiţii, idiosincrasii, spaime şi euforice satisfacţii. A fi consacrat prin destin acestui mod de existenţă până la sfârşit şi a-ţi asuma cu orgolioasă resemnare această raţiune de a fi reprezintă, la urma urmelor, marca de nobleţe prin care se recunoaşte scriitorul autentic, născut iar nu făcut. Sunt reflecţii care mi-au fost suscitate de constatarea că ne aflăm în anul centenarului Mihail Sebastian. Or, poate nicăieri ca în Jurnal-ul său – poate doar în eseurile lui Lucian Raicu – n-am întâlnit asumarea unui asemenea destin cu atâta tragică luciditate.