Seducţiile subculturii şi insul static

“Obsedaţi de o geografie simbolică”, în care Europa e un pol al dorinţei, înzestrat mai degrabă cu atribute culturale decât spaţiale, românii mizează azi, cu o difuză speranţă, pe aptitudinea lor înnăscută: cultura.
Iată aşadar un loc unde deodată ne simţim nu doar familiari, ba chiar superiori.
Ne mirăm oarecum de dificultăţile pe care le întâmpină germanul, în a manipula cu uşurinţa superficialităţii o anume retorică, noi cei pentru care a lucra a la legere a devenit o a doua natură. (Spre deosebire de acel “endemic saeculum european – tragismul” – Sorin Antohi).
Într-o discuţie cu un excelent custode de muzeu al civilizaţiei populare româneşti, am fost surprins să constat uşurinţa cu care inversăm (prin demolare şi reconstrucţie spontană) conţinutul unor termeni: mi se argumenta fascinant că o biserică de lemn din Moldova are mai multă “măreţie” decât o catedrală gotică pentru că spiritul, odată coborât în instituţii, le neagă pe acestea din urmă, că el nu se mai recunoaşte în formele ce rătăcesc oarecum neautorizate.
Continuând în acelaşi sens, putem duce lucrurile mai departe: occidentalismul e al instituţionalizării faustice, iar românescul (care se afirmă într-o orientalitate duplicitară), al nihilismului înfăţişărilor şi spunerilor, acel “genius loci – superficalitatea” pozând în aptitudinea metafizică menită să salveze ideea de cătuşele formei.
Nu vom zăbovi asupra acestei paradigme: e însă clar, cultura europeană trebuie să îşi găsească resurse “să se reinventeze” (după o celebră sintagmă publicitară), altminteri vocaţia metafizică a provinciilor (în fond o subversivitate proprie atentatului la schimbarea de registru şi limbaj) îi va pustiii reticulara sa cartezianitate (Sorin Antohi vedea în reţea “victoria structurii asupra masei amorfe”, supremaţia umanismului, renaşterii, reformei şi generozităţii ce susţin încă spiritul european).

2006-11-24T17:00:00+02:00