BUCURIA DISPERĂRII
C. Fântâneru, Interior, roman, 1929

Precizare
Articolul acesta este un comentariu provocat de reeditarea volumului (expus acum „recanonizării” postmoderniste), în 1981, la Dacia, în colecţia Restituiri, sub îngrijirea şi cu prefaţa lui Ştefan Borbély. El a fost scris în anul acela şi predat revistei „Ramuri”. Nu mă grăbesc să bat în cenzura de nici un fel. Nu ştiu dacă nu a apărut numai pentru că era prea lung, iar lung scriau în revistă/e criticii de autoritate, cu statut, pe atunci, consolidat. Aşa mi-a spus redactorul adjunct Romulus Diaconescu, pe care îl găseam întotdeauna în redacţie, unde veneam cam de două, trei ori pe an. Marin Sorescu nu locuia la Craiova, unde avea, totuşi, un apartament, în vecinătatea lui Ion D. Sîrbu. Eram un om al muncii navetist (profesor la ţară). Cazul meu era cel obişnuit în generaţia noastră. Nu aveam relaţii tovărăşeşti, camaradereşti, amicale. Nu aveam nici telefon, ca să nu mai spun că nici buletin de oraş, unde dormeam ilegal, fără drept la cartelă pentru alimente (dar cartela fusese instituită în 1981?). Şi nu mă prindeam decât accidental când venea Sorescu la revista şi cenaclul „Ramuri”. Aşa că nu ştiu dacă l-am întâlnit mai mult de cinci ori până în decembrie 1989. Adaug doar că i-am dat o dată patru recenzii. Pe loc, fără să le citească, a reţinut doar una, despre un volum de poezii de Petru Creţia. Pe celelalte mi le-a restituit (pentru sertar?). Sigur, am fost curios să ştiu de ce. M-am ales doar cu un ridicat din umeri. Şi, cu o bâlbâială fără cod şi surâs. Nu ştiu dacă a fost ceva de notat în răspunsul său. Memoria mea, în această clipă, tace. Poate că, dacă i-au ieşit şi vorbe cât de cât clare marelui scriitor taciturn, le-am notat pe undeva. (M. V. Buciu)