Dintre toate dialectele limbii noastre, cel istroromân s-a desprins cel mai târziu de româna comună şi are cel mai mic număr de vorbitori, astăzi apreciat la câteva sute în Istria (Croaţia) şi câteva sute plecaţi în străinătate, mai cu seamă în Statele Unite, în căutarea unui trai mai bun.
Istria este un ţinut arid: munţi, piatră, păduri mai ales la nord de muntele Učka, iar la sud puţină câmpie.
Primii români aşezaţi de-a lungul coastei adriatice a Dalmaţiei s-au oprit în marea insulă Veglia/azi Krk, ca apoi să se aşeze în locurile aride ale peninsulei, la sud şi la nord de Monte Magiore, numele croat fiind Ucica/Učka.
În sud sunt mai multe localităţi, dar numai în Şuşnieviţa se vorbeşte istroromână (vlaşchi) de un număr mai mare de locuitori, celelalte sate având puţini români, unii fiind slavizaţi, alţii plecaţi în alte ţări. Sunt şi sate în care se mai află câte doi-trei locuitori, case pustii şi cimitire la care se mai întorc, pentru câteva zile, cei plecaţi. La nord de muntele Učka este doar satul Jeiăn, încă populat de români/rămări.
Decizia de a face un dicţionar pentru un dialect important al limbii este o îndrăzneală care se pedepseşte cu zeci de ani de muncă grea şi chinuitoare.
O astfel de hotărâre a luat, cu mulţi ani în urmă, cercetătorul clujean Petru Neiescu, iar roadele unei munci copleşitoare încep a se vedea acum editorial: Editura Academiei Române a publicat primul volum (A-C) al Dicţionarului dialectului istroromân, 346 p., pe care dorim să-l prezentăm cititorului.