Cu romanul Rien ne s’oppose à la nuit (Nimic nu i se opune nopţii), Delphine de Vigan redă prozei de introspecţie nobleţea capacităţii de reconstruire a sinelui, detaşându-se de căutarea obsesivă, egocentrică a individului în lume, care a inundat peisajul romanului francez din ultima vreme. Ea răspunde acestei mode optând pentru situarea omului în perspectiva memoriei care devine, transgresând generaţiile, firul conducător al căutării originilor. „Da, este o căutare a originii, spune ea într-un interviu recent. Căutând în jurul persoanei mamei mele şi a inenarabilei sale familii, am mers până la limita cea mai apropiată a ceea ce constituie fiinţa mea: ceea ce mi-a fost transmis, ceea ce am primit sau luat din moştenirea familială, dar şi ceea ce am refuzat. Cartea explorează mitul, dar şi contrariul lui”.
Aplecându-se asupra istoriei familiale, naratoarea întreprinde o anchetă amănunţită care o conduce la înţelegerea dramei mamei sale: imaginea luminoasă a bunicii, autoritatea excesivă a bunicului sufocând viaţa interioară a celor din jur şi, în special, a fiicei sale preferate, Lucile, suspiciunea de viol asupra ei comis de un tată „nociv, distrugător şi umilitor”, drumul tragic al acestei femei, victimă a consumului de droguri, a simptomelor maniaco-depresive care-i vor altera capacitatea de a-şi iubi copiii, în fine, cancerul şi sinuciderea ca soluţie de ieşire dintr-un lung drum de suferinţă.