„Îi auzeam (pe ochi) clefăind de poftă, dar mie îmi plăcea să mă las curăţat până la os. Nu era o problemă pentru carnea cea poroasă să crească la loc.”
 
Strivit precum un archaeopterix cu gâtul strâmb, mă chinuiam să nu uit, aşa cum mă luptam cu somnul la  Revelion.
Mă ţineau treaz carafe de cafele băute pe nemâncate şi ochiul mamei, pineal, destul de lăcrămos. (Nu puteam bea şi eu o carafă cu vin, că lacrimile îmi curgeau sărate în gât şi ochii mi se împăienjeneau.)
Trebuia să amintesc şi altora, prin scheletul meu, ceva important, ca o literă de neînlocuit dintr-un cuvânt oricum pe ducă, bolnav. Nu puteam fi liniştit: dacă arheologii vor fi neatenţi sau rău intenţionaţi? (Îi şi văd, efeminaţi, mişcând din pleoape, vinovaţi.).
 Problema nu era că voi fi lipsit de la masa pomenilor, căci m-aş fi predat de bună voie oboselii, ci faptul că măcelul pe care îl săvârşeam prin imprudenta mea acţiune trebuia să îşi găsească o potriveală în cer.
Ori pentru asta, aveam nevoie să mă vadă cineva. (Nu înduplecasem încă nici un ochi să mă ierte puţin.)