Există puţine urme de îndoială că Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu) n-a fost un scriitor prolific, excelent în toate genurile practicate, inclusiv delaţiunea (nume de cod ca informator al Securităţii – „Anatol Nicolae” şi „Artur”). Eugen Simion, de exemplu, afirma că Ion Caraion este unul dintre cei mai importanţi poeţi români. Textele sale critice, adunate în elegante tomuri, prin anii ‘70, răsturnau scara de valori impusă la nivel de receptare comună. Nimic din ce publica Ion Caraion nu trecea neobservat, nici neremunerat. Cuvântul impunea, poemele şocau prin universul întunecat, criticele prin lipsa de compromis. E drept, omul trăise ani grei de închisoare, viziunea aspră avea justificare. Nimeni nu se îndoia că este bine intenţionat, chiar şi când respingea furtunos vreun star al momentului, bunăoară pe Ioan Alexandru, la care sesiza până şi instabilitatea prenumelui – Ion sau Ioan, cum i se tipărise pe-o carte. Pătimaş, exigent, Caraion era un comunist care suferea acut de pe urma nedreptăţii „alor săi”, deşi tot ei îl reabilitaseră. Trezea încredere, fie să-ţi compună o prefaţă comprehensivă, fie să i te plângi de vitregia vremurilor şi cerbicia regimului. Numai că omul era un Janus, iar cine i se destăinuia risca să intre în colţii cronofagei Securităţi (vezi cazul Steinhardt). Bănuit că joacă dublu, n-a şocat schimbarea taberei, în 1981, nici devoalarea imediată a fragmentelor din „jurnalul secret”, în revista Săptămâna, nici „dezvăluirile” lui Mihai Pelin, post-decembriste. Dar lectura delaţiunilor, în volumul Cazul „Artur” şi exilul românesc, editura Pro Historia, 2006, este absolut stupefiantă!