După ce revine dintr-o călătorie la Muntele Athos, pe care şi-o imaginase ca fiind turistică şi care n-a fost deloc aşa, cunoscutul critic, istoric literar şi realizator al emisiunii Omul care aduce cartea de la ProTv, Dan C. Mihăilescu îşi revede notaţiile făcute cu acest prilej, după care contemplă realitatea mizeră dintr-o zonă a Bucureştilor: „Unde sunt?, se întreabă el. Oare chiar m-am întors de la Athos?!?” Această întrebare, exclamaţie, apoi iar întrebare, ce dă şi titlul cărţii sale1 (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011) concentrează în opinia mea sensul experienţelor sale vreme de vreo zece zile în lumea athonită împreună cu câţiva prieteni, pictori, membri ai grupului „Prolog”. Încă de la început suntem avertizaţi că „îndeobşte astfel de experienţe se fac şi se tac”. Aşa că, întrebarea la ce bun încă o carte subiectivă când mai sunt atâtea scrise despre Athos se impune nu doar ca una teoretică, metodică, ci încărcată de sentimentul zădărniciei. Dar, întrebarea în sine indică nu atât blocajul, dovadă scrierea cărţii, cât faptul că expresia nu poate reda extraordinarul întâlnirii cu sacralitatea. O astfel de inadecvare creează o puternică impresie de verosimilitate relatării lui Dan C. Mihăilescu. Însă neadecvarea nu priveşte numai forma, ci şi conţinutul, putându-se suprapune celei dintre profan şi sacru. Îmbibat de tot ce înseamnă modernitate, în special facilităţile confortului, dar şi mentalitatea secularizată, desacralizantă, autorul porneşte la drum aproape nepregătit, fără să ştie mare lucru despre Athos2.