Pe zi ce trece constat că sunt în contratimp cu vârsta, nu mă mai înţeleg, dorm tot mai prost, de exemplu – şi fără somn odihnitor, sunt parcă şi mai depresiv. Vârsta o fi de vină? Ce tot am, de fapt? De ce am insomnii? S-au înmulţit şi mă nemulţumesc, aş face orice să dorm (mai puţin să iau o pastilă de somn; dacă aş lua un somnifer mi-aş strica toată ziua, după trezire aş dormi pe picioare; am experienţa „antialergicelor”, care de regulă au „sedare marcată”; de exemplu, o pastilă antialergică pe care o găseşti pe toate drumurile, Clorfeniramin, şi pare a fi nevinovată, „influenţează negativ capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje”; până să iau eu seama asupra acestor efecte, dormeam pe picioare din cauza ei inclusiv la manifestările literare la care participam; la fel păţesc şi cu pastila pe care o iau împotriva răului de maşină, Emetostop, dorm efectiv pe mine de la un moment dat, îmi stric ziua definitiv, sunt un pericol pentru mine însumi). De ce nu le dau de capăt insomniilor „pe cale naturală”? Dacă aş fi la altă vârstă, aş înţelege: am presimţiri rele. Dar acum, la 61 de ani (din 19 februarie, 62)? Ce griji are subconştientul meu, de mă trezeşte din somn (la nu mult timp după ce adorm)? La această vârstă organismul înregistrează „frica de ziua de mâine”, care se confundă cu frica de moarte? Fiindcă vin în pat la ora 3.45 (am tot schimbat ora, în speranţa găsirii unei ore convenabile) – nu mi-e somn, dar adorm la un moment dat. Şi nu dorm mai mult de o oră (alteori doar 10-15 minute), stau apoi minute la rând de veghe (stau suspendat între a adormi şi a fi treaz) şi mă zvârcolesc în pat treaz, în speranţa că totuşi readorm.
Am atins paroxismul