„Nu permite minţii tale să fie receptacol pentru praful, cenuşa şi gunoiul lumii”
Maestrul zen Yoka Daishi

Dintru’ bun început, cititorul este avertizat că prezentele rânduri au fost scrise fără prejudecăţi, n-au izvorât din ostilitate faţă de arta contemporană în întregul ei şi am decis să le supun judecăţii publicului numai după o îndelungă chibzuinţă. Textul nu este o filipică îndreptată contra artei contemporane, ci mai degrabă rezultatul unor nedumeriri şi întrebări pe care mi le-am pus cu privire la rostul talentului în fenomenul artistic actual care s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de ceea ce se înţelegea până mai ieri prin artă. Cele ce se petrec, nu doar în artele plastice, ci şi în muzică, teatru ori literatură, amintesc de portretele lui Baseliz expuse invers, cu capul în jos, adică pe dos decât este logic. Dar, mai joacă oare logica vreun rol în arta actuală? Nu cumva totul e luat în răspăr, nu cumva trăim într-o lume în care normele au fost abolite şi anormalul devine normă? Dacă aşa stau lucrurile, care e rostul acestor încercări de a distruge ceea ce s-a plămădit în artă de la picturile lui Lasacaux încoace şi ce se doreşte în viitor?
Arta nu e un fenomen static care odată aşezat devine imuabil. Pe scara verticală a timpului şi pe cea orizontală a diferitelor civilizaţii, ea a evoluat în aparenţă diferit, în realitate unitar. Elementele comune în timp şi spaţiu ale diferitelor tipuri de pictură sunt numite de André Lhote invariante. Conform pictorului, pedagog şi teoretician, invariantele sunt: ornamentul, culoarea, valorile, ritmul, punerea în plan şi monumentalitatea. Noţiunile însă sunt mai amplu acoperitoare decât le desemnează termenul folosite de André Lhote, ornament putând fi înţeles ca reprezentare, indiferent că e vorba despre o friză egipteană, despre o natură statică pompeiană, despre un tablou de Rubnes sau o pictură cubistă. Uneori termenului ornament îi este substituit cuvântul „decorativ”, în sensul că tabloul de şevalet, ca şi pictura murală împodobeşte un perete. Indiferent deci, de epocă ori ţară, rostul constant al tabloului rămâne acela de a reprezenta şi împodobi ceva prin culoare, după un anume ritm, pe o suprafaţă plană. Cât despre ceea ce Lhote numeşte „monumentalitate”, termenul se referă la raporturile interioare ale picturii şi nu, aşa cum ar părea, la supradimensionarea formelor sau dimensiunile suprafeţei pe care se pictează. „Concertul”, o lucrare de mici dimensiuni (71 x 63 cm) pictată de Vermeer van Delft are în sine mai multă monumentalitate decât pogoanele de pictură ce împodobesc Palagul Dogilor de la Veneţia. Am fost umită constatând de visu cât de mici erau vasele greceşti în contrast cu reproducerile din albume care scoteau în evidenţă monumentalitatea desenelor de pe ele. Cât despre valorile despre care vorbeşte André Lothe, deşi în limbaj teoretic se referă la contrastul de clar-obscur şi modeleu (modelarea volumelor), el se extinde la mai toate contrastele folosite în pictură.