Anatol Moraru: “medalii” în alb şi negru

Romanele scrise în ultimele două decenii în Republica Moldova plasează  în centrul atenţiei viaţa înainte şi după perestroika gorbaciovistă. Cele mai multe dintre ele au caracter memorialistic şi autobiografic, retrospectând atmosfera dogmatică şi sufocantă a comunismului. Romanul lui Anatol Moraru Turnătorul de medalii (Prut internaţional, 2008) se înscrie în aceeaşi tendinţă de a reflecta opresiunea şi lipsa de libertate în comunism, dar într-un cadru inedit în literatura de la noi, cel universitar. Lumea romanului este populată de studenţii şi universitarii de la Bălţi (numit în roman Bolţi), oraş românofob şi  rusificat, în care cei câţiva intelectuali cu simţire românească  rezistă destul de greu. Pe un fundal social-politic ostil se derulează viaţa de la catedra universitară şi din campus, abundând în story-uri picante: adultere, înscenări de luare de mită, iubiri şi despărţiri.  Intrigile sunt vechi de când lumea, însă revelaţiile în materie de limbaj şi tehnică narativă pot fi inepuizabile. La acest capitol Anatol Moraru a excelat, oferindu-ne un volum spectaculos, plin de link-uri intertextuale, de referinţe livreşti şi puzzle-uri de realitate, primenite în ironie şi burlesc.
Dacă în volumul de proză scurtă Nou tratat de igienă Anatol Moraru îşi lăsa naratorul să prezinte eposul din propria sa perspectivă, în roman prerogativa narării revine personajelor. Acestea nu-şi dau rând să vorbească, să lanseze asocieri livreşti cu orice ocazie şi o fac cu plăcerea şi conştiinţa faptului că sunt filologi. Mediul cotidian tern nu mai poate impresiona, are loc refugiul în fabulaţie, în deliciul discursului, prin care se compensează lipsa altor libertăţi de peste geamul turnului unde s-a izolat lumea romanului. Şi aici improvizarea e la ea acasă, irigată de mult umor şi condimentată cu multă ironie. Limbajul personajelor este spumos, influenţat (paradoxal!) de engleză şi nu de rusă, cum suntem obişnuiţi în Basarabia, şi este stilizat până la senzaţia de artificial. Polifonia, intenţionată de autor,  se lasă uşor compromisă de lipsa idiomului. Toate personajele vorbesc cam la fel:  cu fineţuri livreşti şi într-un stil, marca Anatol Moraru.