Abecedar
Nici nu ştii cât mă bucur, dacă-ţi doreşti să mai fiu aici când ai să vii. Mi-am jucat rolul de tată atât cât m-am priceput şi am putut; pe cel de prieten – căci, mai mult ca orice, îmi doresc să-ţi fiu cel mai bun – nu numai să-l joc, ci să-l împletim ca pe-o unică şi aceeaşi fiinţă, astfel încât niciodată să nu te mai sperie singurătatea.
Fiecare suntem atâți câţi simţim. Simţim când gândim cu inima; doar intuind cât de singur sau mulţi este altcineva, empatizând, îi simţim starea sufletească. Cu prietenii din lăuntru e mai dificil. Am uitat cam cu totul de pruncul care am fost, de copilul şi tânărul în care ne-a locuit sufletul; oricât ne-am îndemna intuiţia, nici cum vom fi peste zece sau douăzeci de ani nu ne putem închipui decât glumind. Seriozitatea care ne-a îndepărtat de copilul care am fost şi ne ţine la distanţă de bătrânul care vom fi nu-i numai singurătate de om, ci, dispreţuind totodată primele vârste ale primitivităţii şi îngrozindu-ne cu dezastrul apocaliptic, e singurătate de omenire.
Dacă unii bătrânii simt, că, deşi înaintarea în vârstă le-a ruinat trupul sufletul nu le-a obosit, ba, parcă, de la un an la altul, le-a întinerit – sunt cei care au mulţi şi-şi sporesc prietenii, fiindcă nu s-au despărţit nicio clipă de cei dinăuntru. O intuiţie fericită îi face pe unii să cultive, tineri fiind, dialogul cu cei în vârstă; înaintaţi apoi în vârstă, să caute pe cei tineri. Şi nu pentru a azvârli inutil sfaturi vremelnice unii la alţii, cât pentru a constata că numai sufletul tuturor vârstelor este invariant: nici nu-ntinereşte, nici nu îmbătrâneşte. Bun este prietenul care, înaintea sa, îţi face prietenia cu cei din tine. “Nu-i maturului copilul inferior, nici înţelept bătrânul care-i dispreţuieşte pe cei tineri, pentru că, în sus ori în jos, fiece treaptă a scării intuiţiei – care ne face să ne putem simţi şi tineri şi bătrâni, oricare ne-ar fi vârsta – e de egală importanţă.”
Preferinţa pentru o vârstă anume, mai ales pentru cea pe care o trăim, exclude din prieteniile interioare, ne însingurează, ne împuţinează.
Spre deosebire de prietenie, dragostea ne impinge spre frumuseţea unui anume chip, stabilită de canoanele unei anume rase, a unei anume mode din tiparele trecătoare ale frumuseţii umane. Când părintele vrea ca progenitura să-l copieze aproape în toate, o iubeşte; când acceptă că poate fi şi altfel, şi-o face prieten. Faţă de prietenie, dragostea e ca o cuşcă pentru văzduh; dragostea care te-a părăsit e o prietenie ratată. Ce-i singurătatea? Precaritatea sufletească de a te împrieteni şi iubi numai şi numai cu unul din tine. Generozitatea de a fi prieten până şi cu ea n-o are decât sufletul – inima vie a alcătuirii de care tocmai am pomenit. Vârstele sunt îmbrățișerile întregului alfabet sufletesc.
Nici nu ştii cât mă bucur, dacă-ţi doreşti să mai fiu aici când ai să vii. Mi-am jucat rolul de tată atât cât m-am priceput şi am putut; pe cel de prieten – căci, mai mult ca orice, îmi doresc să-ţi fiu cel mai bun – nu numai să-l joc, ci să-l împletim ca pe-o unică şi aceeaşi fiinţă, astfel încât niciodată să nu te mai sperie singurătatea.
Fiecare suntem atâți câţi simţim. Simţim când gândim cu inima; doar intuind cât de singur sau mulţi este altcineva, empatizând, îi simţim starea sufletească. Cu prietenii din lăuntru e mai dificil. Am uitat cam cu totul de pruncul care am fost, de copilul şi tânărul în care ne-a locuit sufletul; oricât ne-am îndemna intuiţia, nici cum vom fi peste zece sau douăzeci de ani nu ne putem închipui decât glumind. Seriozitatea care ne-a îndepărtat de copilul care am fost şi ne ţine la distanţă de bătrânul care vom fi nu-i numai singurătate de om, ci, dispreţuind totodată primele vârste ale primitivităţii şi îngrozindu-ne cu dezastrul apocaliptic, e singurătate de omenire.
Dacă unii bătrânii simt, că, deşi înaintarea în vârstă le-a ruinat trupul sufletul nu le-a obosit, ba, parcă, de la un an la altul, le-a întinerit – sunt cei care au mulţi şi-şi sporesc prietenii, fiindcă nu s-au despărţit nicio clipă de cei dinăuntru. O intuiţie fericită îi face pe unii să cultive, tineri fiind, dialogul cu cei în vârstă; înaintaţi apoi în vârstă, să caute pe cei tineri. Şi nu pentru a azvârli inutil sfaturi vremelnice unii la alţii, cât pentru a constata că numai sufletul tuturor vârstelor este invariant: nici nu-ntinereşte, nici nu îmbătrâneşte. Bun este prietenul care, înaintea sa, îţi face prietenia cu cei din tine. “Nu-i maturului copilul inferior, nici înţelept bătrânul care-i dispreţuieşte pe cei tineri, pentru că, în sus ori în jos, fiece treaptă a scării intuiţiei – care ne face să ne putem simţi şi tineri şi bătrâni, oricare ne-ar fi vârsta – e de egală importanţă.”
Preferinţa pentru o vârstă anume, mai ales pentru cea pe care o trăim, exclude din prieteniile interioare, ne însingurează, ne împuţinează.
Spre deosebire de prietenie, dragostea ne impinge spre frumuseţea unui anume chip, stabilită de canoanele unei anume rase, a unei anume mode din tiparele trecătoare ale frumuseţii umane. Când părintele vrea ca progenitura să-l copieze aproape în toate, o iubeşte; când acceptă că poate fi şi altfel, şi-o face prieten. Faţă de prietenie, dragostea e ca o cuşcă pentru văzduh; dragostea care te-a părăsit e o prietenie ratată. Ce-i singurătatea? Precaritatea sufletească de a te împrieteni şi iubi numai şi numai cu unul din tine. Generozitatea de a fi prieten până şi cu ea n-o are decât sufletul – inima vie a alcătuirii de care tocmai am pomenit. Vârstele sunt îmbrățișerile întregului alfabet sufletesc.