2 ianuarie 1999, Tunisia
Pe când turiştii încă nu ieşiseră din mahmureala sărbătorilor de iarnă, micul nostru grup, din care nu lipsea familia Ion Sălişteanu, a decis să vizităm, pentru o zi, două din importantele situri arheologice romane, Thuburbo Majus şi Dougga aflate la relativ mică distanţă unul de celălalt. Ideea despre însorita şi torida Africă, aşa cum şi-o imaginează lumea, a fost contrazisă în dimineaţa asta de temperatura scăzută, doar 5 gr. C, de cerul vânăt şi tulbure, de vânt şi de vremea care stă să plouă.
Ca să ajungem unde ne doream, am închiriat două jeepuri. Drumul până la Thuburbo Majus e cam plicticos, câmpuri secerate, un orizont plan, nimic ce să tulbure orizontalitatea perfectă a peisajului. Nu tu sate, nu tu oameni sau animale, parcă ne-am afla în pustiu şi doar aproape de Thuburbo Majus, în zare, se iveşte silueta verzui-cenuşie a ultimelor trepte ale munţilor Atlas.
Şi, totuşi, cândva, aici se afla unul din municipiile cele mai prospere ale provinciei romane Ifrikia. Mărturie a bogăţiilor municipiului stau mozaicurile provenind de la Thuburbo Majus pe care le-am văzut deja la Muzeul Bardo de la Tunis, care odinioară împodobeau monumentele publice şi vilele celor cu stare. Ceea ce se înfăţişează însă ochilor noştri e foarte departe de ce ne imaginasem. Din antica aşezare romană, după trecerea vandalilor în secolul VII şi a arabilor în secolul VI, n-au mai rămas decât ruinele. Pe o întindere de 40 de hectare, printre pietrele împrăştiate, peste arhitravele prăbuşite, stăruie doar câteva coloane corintice, unele decapitate, şi rădăcinile de piatră al fostelor temple, terme, pieţe publice, un forum din care după trecerea timpurilor şi nenorocirilor au rămas doar o intrare monumentală ale cărei trepte nu duc nicăieri şi patru coloane intacte care dau măsura a ce va fi fost cândva inima municipiumului. Printre ruinele templelor Păcii, a lui Mercuri, a lui Saturn/Baal, ale palestrelor lui Petronius, a termelor de vară şi de iarnă îşi face loc iarba. Haosul domneşte peste fosta aşezare romană, iar atmosfera mohorâtă şi vremea rece accentuează tristeţea locului. La fiecare pas pietrişul scrâşnește sub talpa piciorului. Intrigată de mulţimea şi întinderea acestuia mă aplec şi culeg câteva „pietricele” de pe jos. Şterse de praf şi lustruite în palmă, constat că e vorba de bucăţile de marmură şi sticlă cu care fuseseră lucrate şi mozaicurile de la Muzeul Bardo. Câţiva stropi de ploaie şi pustiul începe să înflorească în rozul fanat, ocrul, verdele şi albastrul pătrăţelelor de marmură şi sticlă colorată ce seamănă cu pietrele semipreţioase. Oare cum vor fi arătat originalele din care făceau parte pietricelele colorate ce le ţin în palmă? Ce au împodobit: un spaţiu public, un templu sau o vilă? Îmi trece prin cap şi absurda idee că cine ştie, poate calculatorul ar putea reconstitui din haosul de piatră desenele fostelor mozaicuri peste care călcăm astăzi cu nepăsare.