Pe sub poale de munte. Note de călătorie
 
Sâmbătă, 30 iulie 1993
Am urcat la mănăstirea Arnota. Nu pe drumul tăiat de buldozere, ci pieptiş pe lângă schitul Păpuşa. Şoseaua care duce la cariera de piatră de la jumătatea drumului mi s-a părut o calamitate şi de o teribilă urâţenie în acea frumuseţe sălbaticită a muntelui, iar „puşcăturile” care încep după ora 14.30 o barbarie. În plus, intensitatea lor ameninţă însăşi rezistenţa zidurilor mănăstirii. Tot aşa cum exploatarea de bauxită din Apuseni, de la Lupşa, pune în pericol micuţa mănăstire de la 1428 din apropiere, unica biserică de lemn păstrată neatinsă în spaţiul transilvan. Ne devorăm munţii pentru a face din piatra lor ce?
Ba am găsit cărarea, ba am pierdut-o. Ne-am înecat în nişte frunzişuri moarte încâlcite cu crengi uscate, am revenit la drum şi iar ne-am căţărat pe câte o scurtătură. La vreo două serpentine ale drumeagului de sub mănăstire eram lichidată de efort şi leoarcă de transpiraţie. Mi-am scos cămaşa şi am întins-o pe o bornă de kilometraj să se zbicească.  
Mănăstirea mi-a plăcut şi prin arhitectură, şi prin minunatele sale uşi de lemn sculptate cu măiestrie şi pentru somptuoasa lespede de mormânt a lui Matei Basarab, o savantă compoziţie împărţită în două, cu armoriile Ţării Româneşti în stil baroc şi cealaltă centrată pe o cruce, ambele chenăruite cu un text atât de perfect cioplit încât mi-a fost uşor de astă dată să-l descifrez. Biserica mănăstirii Arnota a fost ridicată de Matei Basarab, pare-se imediat după preluarea domniei în 1637. Rostul ei era să adăpostească osemintele tatălui domnitorului, dar conform zicalei româneşti, „nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte”. Drept e că, pe limbă de moarte, domnitorul lăsase poruncă să fie astrucat la Arnota, mănăstire refăcută de el din temelie, socotind că fiind „în lături şi departe de răutăţi”, cum scria într-un document din 1661, va servi de gropniţă familiei sale. În al şaisprezecelea an de domnie a reuşit să aducă la Arnota osemintele părintelui său, care pribegind şi „prilejuindu-se moartea în Ardeal, acolo s-au îngrupat trupul, în Mitropolia Bălgradului, în corsul anilor 7109 (1601)”, cum glăsuieşte inscripţia de pe piatra lui de mormânt. Lui Matei Basarab întâmplându-i-se moartea la Târgovişte, urmaşul său la tron, Constantin Şerban, nesocotind voia domnească a dat poruncă să fie îngropat în pridvorul bisericii domneşti alături de doamna Elina şi fiul lui Mateiaş. În timpul răscoalei seimenilor din 1655, cărora li s-au alăturat dorobanţii şi roşiorii, ba şi alţi nemulţumiţi, în hăbăuceala generală a fost prădată şi mănăstirea Arnota. Trei ani mai târziu, în 1658, Mihnea Radu, cunoscut şi sub numele de Mihnea al III-lea, în scurta lui domnie de doar doi ani a dat poruncă fie aduse osemintele lui Matei Basarab la Arnota, precum îi fusese voia şi i-a aşezat pe mormânt o lespede sculptată de un cunoscut meşter pietrar sibian, Elias Nicolai pe nume. În notele sale de călătorie, Paul de Alep, care asistase la funeraliile domnului muntean, depune mărturie pentru aste întâmplări.