SCRIERE ŞI TRANS-SCRIERE
 
„Cuvintele ni s-au dat ca să ne ascundem gândurile”; această maximă este atribuită lui Cicero şi lui Talleyrand. Cine spune tot ce gândeşte, cine stă cu sufletul în palmă este uşor de înţeles şi cunoscut, iar cunoaşterea cuiva duce la stăpânirea lui. Cum ar spune un raţionalist francez: cât cunoşti dintr-un om, atâta stăpâneşti.
Prins în scris, cuvântul devine obiect; pentru că se adresează văzului, care este ca un pipăit la distanţă, devine culoare, parte a luminii. „Lumina tiparului” se spune, în ciuda tuşului negru cu care tiparul umple hârtia de sute de ani, pentru că tot ceea ce vedem este lumină, adică în mod obligatoriu culoare. Lumina interioară a omului pipăind în intimitatea privirii lumina pe care şi-o face el însuşi din cuvinte: iată ce taină cosmică se consumă/ascunde în gestul intelectual al cititorului. De aceea prima grijă când aşternem cuvintele pe hârtie este pentru formă. Un scris frumos, caligrafic, exact, egal cu sine este prima formă a respectului pentru cuvânt. Prin cuvânt comunicăm şi cunoaştem, ne dumirim asupra noastră. Nu există altă legătură între oameni mai strânsă decât cuvântul; unii spun simplu: nimic altceva decât cuvântul nu ne uneşte. Cuvântul e omul cu viaţa lui şi cu viaţa lui istorică. Este o iluzie să credem că putem inventa cuvinte: acestea sunt vechi de când e omul, noi inventăm doar combinaţiile dintre ele, derivaţiile lor, jocul nucleilor.
În cuvinte se depune experienţa, trăirea umană istorică. E important de ştiut că noi, astăzi, vorbim limba dacilor şi a romanilor, dar am împrumutat oarece cuvinte şi de la greci, şi de la slavi, celţi, pecenegi, neamuri care au convieţuit cu neamul nostru sau doar au trecut pe la noi. De asemenea, apoi, limba noastră se regăseşte, prin cuvintele ei, şi în bulgară, maghiară, albaneză, sârbă, croată, greacă, ucraineană, adică la aceleaşi neamuri cu care am convieţuit. Descifrarea acestor lumini şi culori atât de divers întrepătrunse în lumea cuvintelor se face cu pasiune de câteva sute de ani, de când savanţii încep să studieze comparativ limbile. Este o restituire migăloasă de termeni şi expresii a căror cantitate creşte încet, pe care uneori doar savanţii înşişi o contabilizează, de care află primii poeţii şi tinerii învăţăcei, care fascinează pe fiecare în parte. Într-adevăr, este un miracol sfânt să vezi cum cuvântul primordial se desparte şi se reface, se pierde şi se regăseşte în limbi atât de diverse. Cine ar crede, de pildă, că expresia noastră de limbă „get-beget” vine tocmai din greaca lui Hesiod? Şi totuşi, Dan Botta găseşte calea luminii: gheiton epi geitona la Hesiod înseamnă om al locului, vecin din vecin; cu trecerea lui epi în  be şi cu reducerea geiton la bget, iată-l pe get beget.. Este, desigur, o teorie: s-o acceptăm.