Între asceza şi luxurianţa cuvântului
 
Moto: „Drumul cel mai scurt către
             sine duce împrejurul lumii”
 
 
 Virtuţile cuvântului sunt cunoscute: savoare, farmec, capacitate de luare în posesie, destin1), descântec, vrajă, logos.
Cuvântul e un flux, apă curgătoare căreia i te livrezi, conştient iniţial, dar în care te pierzi apoi ca într-un cântec de sirenă. Te ademeneşte, te fură. Îi aparţii, deşi contractul a fost preţ de o baie profană.
 Cuvântul echivalează cu o pierdere de cumpăt. O capacitate molipsitoare de iubire face din el forţă irezistibilă. Te fură din ochi. Un narcotic. E şi un fel de blestem cuvântul, dar şi binecuvântare: te mistuie, regenerându-te. Este perfecţiunea în sine. Quinta essentia căreia îi aparţine şi insul pulverizat în spuza pronominală. Doar că acesta intră neinstruit în „comerţul” cu cuvântul, dispus să uite un fapt elementar şi anume că el e purtătorul a două emisfere cerebrale destinate să ia în gestiune cele două lumi: a lucidităţii raţionale, respectiv a pasiunilor acaparatoare. Sunt două talere ale balanţei, două animale de povară conjugate: ele trebuie să ţină „inima drumului”, dar şi raţiunea lui.  
 Şi astfel fiinţa umană se vede slugă la doi stăpâni, unul ademenitor ca un cântec de sirenă, celălalt bine intenţionat, partener care nu ştie să trădeze, iar dacă trădează o face fără să ştie. Convieţuirea devine, la limită, un act de acrobaţie diplomatică, de reală supravieţuire. Cei mai mulţi vor alege cântecul de o jalnică frumuseţe2). Ei vor înmulţi numărul scheletelor albite de ploaie şi soare pe ţărmul unei insule pustii. Alţii îşi vor turna ceară în urechi şi vor trece impasibili prin raiul cântărilor, despre care nu vor afla niciodată nimic, fericiţi însă că trăiesc măcar cât lemnul corabiei, amăgindu-se cu spectrul vieţii.
 Unul singur îşi asumă ambele căi: Ulise. Numai el îşi plăteşte singur desfătarea simţurilor cu preţul strânsorii chingilor, doar el îşi flagelează trupul încât să merite cunoaşterea sublimelor acorduri. Disponibilitatea lui politropică îl face un virtuos al destinului. Destinul lui Ulise se cuvine predat şi învăţat. Şi cultivat şi instruit, încât să nu-l mai găsim pe bietul om legat fedeleş la piciorul catargului, într-o postură demnă de un sclav al simţurilor. Prin faţa sirenelor urmaşul lui Ulise se cuvine să treacă liber. Lecţia lui Ulise ne învaţă o mai bună dispunere a raportului dintre mierea cântecului rătăcitor de sine şi suferinţa întoarcerii, nost-algia, acasă.