Cântecul
lui Abenánamar
(El Romancero)
– Abenánamar, Abenánamar,
màure la chip şi nume,
semne mari se arătară-n
ziua când venişi pe lume:
marea, lină, – luna, plină;
màurul din zodia asta
spune lucrului pe nume!
A răspuns atunci maùrul,
s-auzim ce-a spus anume:
– Doamne, eu ţi-oi spune verde,
şi, de vrei, la moarte du-mă,
căci mi-a fost un màur tată
şi-o creştină roabă, mumă;
ce, fiind eu copilandru,
maică-mea-mi tot spunea mie
că minţitul nu se cade,
că e mare josnicie;
precum vezi, tot adevărul
ţi l-oi spune, măre, ţie.
– Mulţumescu-ţi, Abenánamar,
că eşti om de omenie.
Ce castele îs acelea,
strălucind de măreţie?
– Ăl dintâi Alhambra-i, doamne,
iar colò, sfânta geamie;
cestelalte-s Alijares…
Pentru-aşa minunăţie,
maùrul ce le-a fost faur
lua ţechini, pe zi, o mie,
iar în zilele de-odihnă
tot pe-atâta pierdea, aur;
şi mai e Generalife
cu grădinile-i minune;
pe când turnurile alea-s
Turnurile Roz pe nume.
Don Juan, riga, spuse-atunce,
s-auzim ce-a spus anume:
– O, de-ai vrea şi-ai vrea, Granadă,
ai putea să-mi fii soţie,
Córdoba şi cu Sevilla
ţi le-aş da, de zestre, ţie.
– Ci nu-s văduvă, Măria
Ta, să mă cunun cu tine;
iar maùrul meu, maùrul,
el la mare preţ mă ţine.